Despre scenarii revoluţionare

Despre scenarii revoluţionare

de Laura Sitaru, 27 februarie 2011

“Club 2020, polemici pentru viitor”

Literatura abundentă din ultima vreme despre fenomenele revoluţionare din lumea arabă care au devenit o preocupare şi pentru spaţiul autohton de expresie publică, nădăjduim că nu doar prin imitaţie, propune ca subiect de reflecţie principal cauzele care au condus la aceste revolte acum. Scenariul unei inteligente conspiraţii americane sau, în sens mai cuprinzător, occidentale pare să fie cel mai des invocat, alături de alte explicaţii în care Occidentul are, în orice caz, un rol de jucat. Nimeni nu pare însă dispus, în această frenezie de a explica şi de a înţelege, să-i crediteze pe arabi cu dorinţa de a avea ceva de spus pentru viitorul ţărilor în care trăiesc.

Teorii sofisticate sunt invocate în sprijinul scenariilor conspirative în care cei direct implicaţi nu-şi găsesc nici un rol, în afara celui de marionete în mâna păpuşarului universal. Un renumit arabist francez Richard Jacquemond, bun cunoscător la Egiptului, exasperat de noianul de teorii justificative pentru revoluţiile arabe, îi recomandă unui distins coleg politolog să citească literatura egipteană din ultimii douăzeci de ani şi va găsi acolo, dincolo de elaboratele sale teorii politice, adevărata motivaţie a exploziei populare. Va putea vedea chiar cum s-a format în timp starea de nemulţumire, cum a ajuns la maturitate, cum sunt denunţate, sub acoperirea expresiei artistice, toate acele privaţiuni pentru care oamenii au ieşit în stradă.

E greu să înţelegi motivaţiile unui gest social de tipul celui întâmplat în ţările arabe doar cu teorii politice, specificul unui mediu se cunoaşte din interior, direct sau indirect, aparţinându-i sau studiindu-l cu asiduitate. Revendicările tinerilor arabi strigate în piaţă rezultă, cu aceeaşi intensitate dramatică, din zecile de romane, dar şi din luările de poziţie publice ale intelectualităţii arabe exprimate cu claritate de la tribune occidentale. Nume precum Muhammad Arkūn sau Muhammad al-Jābirī, foarte cunoscute în Occident, atrag atenţia de ani de zile asupra precarităţii şi lipsei de legitimitate a regimurilor autoritare din spaţiul arab, denunţând lipsa drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi necesitatea reformării din rădăcini a sistemului.

Creditând, prin urmare, societatea arabă (sau, mai exact spus, societăţile arabe) cu capacitate de reacţie, dar şi cu limită de suportabilitate, vom spune, alături de Alain Gresh, că a sosit timpul pentru ca mult invocata exception arabe să înceteze. Regiunea profund intolerabilă la democraţie, termeni în care se vorbea (se vorbeşte) despre Orientul arabo-islamic, încearcă deocamdată să-şi reglementeze un model de viaţă socială în care cetăţeanul să simtă că e parte a vieţii publice. Poate nu în termenii fixaţi de modelele democratice occidentale, însă cu siguranţă într-un cadru în care cetăţeanul obişnuit să nu se mai simtă lăsat deoparte, ignorat, umilit de un clan (chiar în sensul primitiv al termenului) privilegiat de conjuncturi politice interne şi internaţionale.

Discuţiile despre compatibilitatea societăţii arabo-islamice cu modelul de democraţie occidental sunt fără şir şi, de cele mai multe ori, sterile. Nimeni nu pare dispus să accepte în dezbatere ideea unui model de inspiraţie occidentală, care să pornească de la principii comun acceptate ca valide sau universale, dar care să conţină acel ingredient specific, fără de care modelul în întregime ar fi respins. Se discută mai degrabă despre specificul negativ al modelului cultural arab, despre incapacitatea de a se reforma, şi se pare că vocile acestora se aud mai tare.

Nu ne propunem să tranşăm aici şi acum discuţia despre capacităţile de reformare, sau lipsa acestora, în cazul societăţilor din Orientul arabo-islamic, însă credem că subiectul merită o abordare mai serioasă. Dincolo de întrebările „cine urmează după Tunisia, Egipt şi Libia?” sau „asistăm la efectul de domino?”, care sunt la rândul lor întemeiate, fenomenul revoluţionar din lumea arabă traduce o stare de tensiune socială ajunsă la apogeu care nu-şi mai poate găsi rezolvările obişnuite. Banii proveniţi din petrol şi o stare economică relativ bună, alături de prezenţa companiilor şi investitorilor străini, ca în cazul Libiei sau al Bahrainului, nu mai reprezintă atuuri pentru menţinerea unui sistem politic în care distribuirea puterii se face pe criterii de tip tribal (familiile al-Qadhdhāfī şi al-Khalīfa), perpetuând clasicul principiu al spiritului de grup (al-‘asabiyya), descris atât de bine de istoricul arab Ibn Khaldūn, încă din secolul al XIV-lea, ca trăsătură esenţială a puterii politice şi a transmiterii acesteia la arabi.

Prăpastia între nivelul de dezvoltare tehnologic (economic în general, mai ales în cazul ţărilor din Golf) şi cel al drepturilor şi libertăţilor sociale s-a acutizat în societăţile arabe, ajungând să reprezinte alături de alţi factori, motorul acestor revolte. Viitorul va confirma, probabil, validitatea curentului de opinie susţinut de un număr important de intelectuali arabi şi care spune în esenţă că reformarea societăţii arabo-islamice se va întâmpla doar dacă aceasta va fi răspunsul unor cerinţe acute de  reformare venite din interior.