Recenzie la Al-Hallāğ, Divan (Poeme mistice) în revista Luceafărul

Poetul iubirii absolute

Simona-Grazia Dima

Integrarea, în cultura noastră, prin traduceri realizate de la sursă, a unor perso­nalităţi de rang mondial, mai puţin cunoscute publicului românesc, reprezintă un act de mare anvergură intelectuală, de indiscutabil profesionalism. Această reverberaţie culturală de amplitudine este un deziderat românesc, care, nu avem complexe în a o afirma, se îndeplineşte, prin ani, cu o constanţă ce ar merita să fie pusă mai insistent în valoare. Am trăit, în acest sens, o mare bucurie citind traducerea – fidelă şi de o aleasă reflexivitate -, realizată din limba arabă, de Georgiana Nicoarea, a unei părţi din creaţia unui vechi poet-martir islamic, Al-Hallāğ, cuprinsă în volumul: Al-Hallāğ, Divan (Poeme mistice), Cuvânt înainte de George Gri­gore, Bucureşti, Editura Herald, 2008, prefaţat de traducătoare printr-un studiu excepţional, necesar şi edificator. Prezenta versiune românească se întemeiază, la rându-i, pe o selecţie din Divanul cules cu pasiune şi acribie (însoţit de o variantă în limba franceză) de celebrul orientalist francez Louis Massignon, care l-a făcut cunoscut Europei pe misticul persan. Al-Hallāğ este una dintre personalităţile eminente cele mai reprezentative ale sufismului, murind ca „mărturisitor al islamului mistic” (Henri Corbin), executat pentru o propoziţie rostită, considerată blasfemiatoare: „Eu Sunt Adevărul”, ce echivala cu o mărturisire publică. Într-adevăr, în limbajul acreditat prin tradiţie, „Eu Sunt Adevărul” era unul din cele 99 de Nume ale lui Dumnezeu.

Pe numele său civil al-Husayn bin Mansūr bin Mahammā, misticul s-a născut în jurul anului 858 d.Hr., în provincia Fars din sud-vestul Iranului, ca nepot al unui zoroastrian, iar numele Al-Hallāğ, sub care este cunoscut, ar putea desemna un „dărăcitor al tainelor” (pornind de la faptul că tatăl său fusese dărăcitor de lână, ocupaţie prin care s-a întreţinut Al-Hallāğ însuşi o perioadă, în tinereţe).

Singurele mărturii poetice rămase de la Al-Hallāğ au constat în versuri adesea disparate, răspândite în diverse antologii sau citate în alte opere. Se poate afirma că tradiţia arabă a transmiterii orale a poeziei (considerată drept un mijloc esenţial de cunoaştere, veritabil izvor de sapienţialitate) a operat un miracol în cazul acestui autor. Deşi, oficial, nu au mai existat scrieri de-ale sale (toate fiind, după condamnarea lui la moarte, confiscate ori arse, inclusiv o dată cu trupul său, iar postum supuse unui embargo total, aplicat deopotrivă şi librarilor), versurile sale minunate au fost, măcar parţial, reţinute de martori, prieteni ori discipoli şi transmise pe cale orală. Notate în scris la câteva sute de ani de la moartea autorului, ele au fost, astfel, aduse la cunoştinţa poste­rităţii, ca dovadă a forţei cuvântului de a rămâne viu, spre a răscoli conştiinţele.
Afirmaţia scandaloasă a sfântului, expresie a unei emoţii intense, generate de comuniunea cu divinul, a fost aprig dezbătută de numeroşi mistici şi cărturari de-a lungul timpului şi calificată în cheie negativă ori pozitivă. Rumi, de pildă, un alt mistic de prim ordin al islamului, trăitor cu câteva sute de ani după Al-Hallāğ, o interpretează, cu strălucire, drept cu to­tul altceva decât o blasfemie, anume, o to­tală supunere în faţa voii divine. Într-adevăr, prin anihilarea totală, subiectul nu mai există, s-a dizolvat ca entitate individuală, iar restul subzistent este divinul însuşi, unicul, sălăşluitor în inima profundă a fiecărei făpturi. Găsim suficiente dovezi, în lirica lui Al-Hallāğ, că aşa stau lucrurile: „între mine şi Dumnezeu nu mai există deosebire/ şi nu am nicio dovadă şi nici un semn ca să se vadă/ aşa se arată răsăritul Adevărului strălucitor/ care se răspândeşte luminând puternic/ iar dovada a fost a Lui, de la El, spre El, prin El/ de la cel ce este martor al Adevărului şi chiar al clarificării/ dovada a fost a Lui, de la El, cu El/ căci într-adevăr L-am găsit în risipirea despărţirii/ prin tot ceea ce face nu ne aruncă în deşert/ voi sunteţi doar ceva ce-n timp s-a petrecut/ aceasta-mi este fiinţa, mărturia şi crezul/ contopirea contopirii mele cu El şi credinţa mea/ astfel vorbesc cei ce în El se însingurează/ ce deţin cunoaşterea în inima lor/ iar aceasta este fiinţa fiinţei celor ce Îl iubesc/ sunt un singur neam, al tova­răşilor şi prietenilor mei” (M. Q. 8).

Aşa cum ne reaminteşte şi Mircea Eliade (Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ESE, 1988, vol. 2, p. 137), poetul a visat, de fapt, să moară ca martir, socotind că doar astfel se va rupe şi vălul firav care-l mai despărţea de divinitate: „ucideţi-mă prieteni credincioşi/ căci în moarte-mi este viaţa/ şi moartea-mi este în viaţa-mi/ iar viaţa-mi, în moartea-mi/ pentru mine ştergerea esenţei mele/ este cel mai de preţ act” (M. Q. 10).

După cel de-al treilea pelerinaj al său, poetul îmbrăcase o haină consacrată ca semn al călugărilor creştini rătăcitori. Astfel, dorea să-şi indice adeziunea la mesajul creştin, călăuza sa nefiind altcineva decât Iisus, aşa cum este descris de către islamul sunnit (Studiul introductiv la op. cit., p. 16). O spun chiar versurile sale, de o manieră impresionantă: „nu le-am spus oare prietenilor/ că am pornit pe mare, iar corabia s-a spart/sub semnul crucii vreau să mor/ nu vreau nici Mekka, nici Medina” (M. 55).

Mărturisesc că fragmentele păstrate din creaţia lui Al-Hallāğ, redate nouă acum, cu devoţiune şi competenţă, de tânăra cercetătoare Georgiana Nicoarea, se numără printre cele mai emoţionante poeme devoţionale din câte am citit vreodată.