Despre scenarii revoluţionare

Despre scenarii revoluţionare

de Laura Sitaru, 27 februarie 2011

“Club 2020, polemici pentru viitor”

Literatura abundentă din ultima vreme despre fenomenele revoluţionare din lumea arabă care au devenit o preocupare şi pentru spaţiul autohton de expresie publică, nădăjduim că nu doar prin imitaţie, propune ca subiect de reflecţie principal cauzele care au condus la aceste revolte acum. Scenariul unei inteligente conspiraţii americane sau, în sens mai cuprinzător, occidentale pare să fie cel mai des invocat, alături de alte explicaţii în care Occidentul are, în orice caz, un rol de jucat. Nimeni nu pare însă dispus, în această frenezie de a explica şi de a înţelege, să-i crediteze pe arabi cu dorinţa de a avea ceva de spus pentru viitorul ţărilor în care trăiesc.

Teorii sofisticate sunt invocate în sprijinul scenariilor conspirative în care cei direct implicaţi nu-şi găsesc nici un rol, în afara celui de marionete în mâna păpuşarului universal. Un renumit arabist francez Richard Jacquemond, bun cunoscător la Egiptului, exasperat de noianul de teorii justificative pentru revoluţiile arabe, îi recomandă unui distins coleg politolog să citească literatura egipteană din ultimii douăzeci de ani şi va găsi acolo, dincolo de elaboratele sale teorii politice, adevărata motivaţie a exploziei populare. Va putea vedea chiar cum s-a format în timp starea de nemulţumire, cum a ajuns la maturitate, cum sunt denunţate, sub acoperirea expresiei artistice, toate acele privaţiuni pentru care oamenii au ieşit în stradă.

E greu să înţelegi motivaţiile unui gest social de tipul celui întâmplat în ţările arabe doar cu teorii politice, specificul unui mediu se cunoaşte din interior, direct sau indirect, aparţinându-i sau studiindu-l cu asiduitate. Revendicările tinerilor arabi strigate în piaţă rezultă, cu aceeaşi intensitate dramatică, din zecile de romane, dar şi din luările de poziţie publice ale intelectualităţii arabe exprimate cu claritate de la tribune occidentale. Nume precum Muhammad Arkūn sau Muhammad al-Jābirī, foarte cunoscute în Occident, atrag atenţia de ani de zile asupra precarităţii şi lipsei de legitimitate a regimurilor autoritare din spaţiul arab, denunţând lipsa drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi necesitatea reformării din rădăcini a sistemului.

Creditând, prin urmare, societatea arabă (sau, mai exact spus, societăţile arabe) cu capacitate de reacţie, dar şi cu limită de suportabilitate, vom spune, alături de Alain Gresh, că a sosit timpul pentru ca mult invocata exception arabe să înceteze. Regiunea profund intolerabilă la democraţie, termeni în care se vorbea (se vorbeşte) despre Orientul arabo-islamic, încearcă deocamdată să-şi reglementeze un model de viaţă socială în care cetăţeanul să simtă că e parte a vieţii publice. Poate nu în termenii fixaţi de modelele democratice occidentale, însă cu siguranţă într-un cadru în care cetăţeanul obişnuit să nu se mai simtă lăsat deoparte, ignorat, umilit de un clan (chiar în sensul primitiv al termenului) privilegiat de conjuncturi politice interne şi internaţionale.

Discuţiile despre compatibilitatea societăţii arabo-islamice cu modelul de democraţie occidental sunt fără şir şi, de cele mai multe ori, sterile. Nimeni nu pare dispus să accepte în dezbatere ideea unui model de inspiraţie occidentală, care să pornească de la principii comun acceptate ca valide sau universale, dar care să conţină acel ingredient specific, fără de care modelul în întregime ar fi respins. Se discută mai degrabă despre specificul negativ al modelului cultural arab, despre incapacitatea de a se reforma, şi se pare că vocile acestora se aud mai tare.

Nu ne propunem să tranşăm aici şi acum discuţia despre capacităţile de reformare, sau lipsa acestora, în cazul societăţilor din Orientul arabo-islamic, însă credem că subiectul merită o abordare mai serioasă. Dincolo de întrebările „cine urmează după Tunisia, Egipt şi Libia?” sau „asistăm la efectul de domino?”, care sunt la rândul lor întemeiate, fenomenul revoluţionar din lumea arabă traduce o stare de tensiune socială ajunsă la apogeu care nu-şi mai poate găsi rezolvările obişnuite. Banii proveniţi din petrol şi o stare economică relativ bună, alături de prezenţa companiilor şi investitorilor străini, ca în cazul Libiei sau al Bahrainului, nu mai reprezintă atuuri pentru menţinerea unui sistem politic în care distribuirea puterii se face pe criterii de tip tribal (familiile al-Qadhdhāfī şi al-Khalīfa), perpetuând clasicul principiu al spiritului de grup (al-‘asabiyya), descris atât de bine de istoricul arab Ibn Khaldūn, încă din secolul al XIV-lea, ca trăsătură esenţială a puterii politice şi a transmiterii acesteia la arabi.

Prăpastia între nivelul de dezvoltare tehnologic (economic în general, mai ales în cazul ţărilor din Golf) şi cel al drepturilor şi libertăţilor sociale s-a acutizat în societăţile arabe, ajungând să reprezinte alături de alţi factori, motorul acestor revolte. Viitorul va confirma, probabil, validitatea curentului de opinie susţinut de un număr important de intelectuali arabi şi care spune în esenţă că reformarea societăţii arabo-islamice se va întâmpla doar dacă aceasta va fi răspunsul unor cerinţe acute de  reformare venite din interior.

Lect. dr. Laura Sitaru a discutat online cu cititorii HotNews.ro despre situaţia din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu

Laura Sitaru, specialist în islam: “Libia prezintă o coeziune naţională precară. În afara acestui spirit regional, există şi o puternică identitate de tip tribal”

Laura Sitaru, specialist în civilizaţie arabo-islamică, lector la catedra de arabă a Universităţii Bucureşti şi cercetător la Institutul Diplomatic Român, a discutat online cu cititorii HotNews.ro despre cauzele care au dus la implozia regimurilor autocratice din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu şi viitorul acestei regiuni.

Recenzie la Al-Hallāğ, Divan (Poeme mistice) în revista Luceafărul

Poetul iubirii absolute

Simona-Grazia Dima

Integrarea, în cultura noastră, prin traduceri realizate de la sursă, a unor perso­nalităţi de rang mondial, mai puţin cunoscute publicului românesc, reprezintă un act de mare anvergură intelectuală, de indiscutabil profesionalism. Această reverberaţie culturală de amplitudine este un deziderat românesc, care, nu avem complexe în a o afirma, se îndeplineşte, prin ani, cu o constanţă ce ar merita să fie pusă mai insistent în valoare. Am trăit, în acest sens, o mare bucurie citind traducerea – fidelă şi de o aleasă reflexivitate -, realizată din limba arabă, de Georgiana Nicoarea, a unei părţi din creaţia unui vechi poet-martir islamic, Al-Hallāğ, cuprinsă în volumul: Al-Hallāğ, Divan (Poeme mistice), Cuvânt înainte de George Gri­gore, Bucureşti, Editura Herald, 2008, prefaţat de traducătoare printr-un studiu excepţional, necesar şi edificator. Prezenta versiune românească se întemeiază, la rându-i, pe o selecţie din Divanul cules cu pasiune şi acribie (însoţit de o variantă în limba franceză) de celebrul orientalist francez Louis Massignon, care l-a făcut cunoscut Europei pe misticul persan. Al-Hallāğ este una dintre personalităţile eminente cele mai reprezentative ale sufismului, murind ca „mărturisitor al islamului mistic” (Henri Corbin), executat pentru o propoziţie rostită, considerată blasfemiatoare: „Eu Sunt Adevărul”, ce echivala cu o mărturisire publică. Într-adevăr, în limbajul acreditat prin tradiţie, „Eu Sunt Adevărul” era unul din cele 99 de Nume ale lui Dumnezeu.

Pe numele său civil al-Husayn bin Mansūr bin Mahammā, misticul s-a născut în jurul anului 858 d.Hr., în provincia Fars din sud-vestul Iranului, ca nepot al unui zoroastrian, iar numele Al-Hallāğ, sub care este cunoscut, ar putea desemna un „dărăcitor al tainelor” (pornind de la faptul că tatăl său fusese dărăcitor de lână, ocupaţie prin care s-a întreţinut Al-Hallāğ însuşi o perioadă, în tinereţe).

Singurele mărturii poetice rămase de la Al-Hallāğ au constat în versuri adesea disparate, răspândite în diverse antologii sau citate în alte opere. Se poate afirma că tradiţia arabă a transmiterii orale a poeziei (considerată drept un mijloc esenţial de cunoaştere, veritabil izvor de sapienţialitate) a operat un miracol în cazul acestui autor. Deşi, oficial, nu au mai existat scrieri de-ale sale (toate fiind, după condamnarea lui la moarte, confiscate ori arse, inclusiv o dată cu trupul său, iar postum supuse unui embargo total, aplicat deopotrivă şi librarilor), versurile sale minunate au fost, măcar parţial, reţinute de martori, prieteni ori discipoli şi transmise pe cale orală. Notate în scris la câteva sute de ani de la moartea autorului, ele au fost, astfel, aduse la cunoştinţa poste­rităţii, ca dovadă a forţei cuvântului de a rămâne viu, spre a răscoli conştiinţele.
Afirmaţia scandaloasă a sfântului, expresie a unei emoţii intense, generate de comuniunea cu divinul, a fost aprig dezbătută de numeroşi mistici şi cărturari de-a lungul timpului şi calificată în cheie negativă ori pozitivă. Rumi, de pildă, un alt mistic de prim ordin al islamului, trăitor cu câteva sute de ani după Al-Hallāğ, o interpretează, cu strălucire, drept cu to­tul altceva decât o blasfemie, anume, o to­tală supunere în faţa voii divine. Într-adevăr, prin anihilarea totală, subiectul nu mai există, s-a dizolvat ca entitate individuală, iar restul subzistent este divinul însuşi, unicul, sălăşluitor în inima profundă a fiecărei făpturi. Găsim suficiente dovezi, în lirica lui Al-Hallāğ, că aşa stau lucrurile: „între mine şi Dumnezeu nu mai există deosebire/ şi nu am nicio dovadă şi nici un semn ca să se vadă/ aşa se arată răsăritul Adevărului strălucitor/ care se răspândeşte luminând puternic/ iar dovada a fost a Lui, de la El, spre El, prin El/ de la cel ce este martor al Adevărului şi chiar al clarificării/ dovada a fost a Lui, de la El, cu El/ căci într-adevăr L-am găsit în risipirea despărţirii/ prin tot ceea ce face nu ne aruncă în deşert/ voi sunteţi doar ceva ce-n timp s-a petrecut/ aceasta-mi este fiinţa, mărturia şi crezul/ contopirea contopirii mele cu El şi credinţa mea/ astfel vorbesc cei ce în El se însingurează/ ce deţin cunoaşterea în inima lor/ iar aceasta este fiinţa fiinţei celor ce Îl iubesc/ sunt un singur neam, al tova­răşilor şi prietenilor mei” (M. Q. 8).

Aşa cum ne reaminteşte şi Mircea Eliade (Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ESE, 1988, vol. 2, p. 137), poetul a visat, de fapt, să moară ca martir, socotind că doar astfel se va rupe şi vălul firav care-l mai despărţea de divinitate: „ucideţi-mă prieteni credincioşi/ căci în moarte-mi este viaţa/ şi moartea-mi este în viaţa-mi/ iar viaţa-mi, în moartea-mi/ pentru mine ştergerea esenţei mele/ este cel mai de preţ act” (M. Q. 10).

După cel de-al treilea pelerinaj al său, poetul îmbrăcase o haină consacrată ca semn al călugărilor creştini rătăcitori. Astfel, dorea să-şi indice adeziunea la mesajul creştin, călăuza sa nefiind altcineva decât Iisus, aşa cum este descris de către islamul sunnit (Studiul introductiv la op. cit., p. 16). O spun chiar versurile sale, de o manieră impresionantă: „nu le-am spus oare prietenilor/ că am pornit pe mare, iar corabia s-a spart/sub semnul crucii vreau să mor/ nu vreau nici Mekka, nici Medina” (M. 55).

Mărturisesc că fragmentele păstrate din creaţia lui Al-Hallāğ, redate nouă acum, cu devoţiune şi competenţă, de tânăra cercetătoare Georgiana Nicoarea, se numără printre cele mai emoţionante poeme devoţionale din câte am citit vreodată.

Fraţii Musulmani în Egiptul post-Mubarak

Fraţii Musulmani în Egiptul post-Mubarak

de Laura Sitaru, marţi 15 februarie 2011
Revista 22

Într-un comunicat dat publicităţii duminică, 13 februarie, Gruparea Fraţilor Musulmani reiterează intenţia de a nu se prezenta cu un candidat propriu la viitoarele alegeri prezidenţiale sau de a obţine majoritatea în viitorul parlament egiptean (actualul tocmai a fost dizolvat de Consiliul Suprem al Forţelor Armate). Precizări necesare menite să calmeze comunitatea internaţională şi pe acei comentatori (cei drept, majoritatea) care au şi trasat destinul Egiptului ca stat islamic, urmând modelul celebru al Republicii Islamice Iran, dar şi al Hamas-ului câştigător al alegerilor legislative în Teritoriile Palestiniene. Hezbullah-ul apare adesea în analizele rău prevestitoare ale acestor zile ca fiind un alt model pe care gruparea l-ar putea adopta şi aplica în Egipt.

Trecând peste diferenţele, semnificative de altfel, doctrinare şi ideologice dintre cele trei modele invocate, ar trebui să se ţină seama în astfel de analize de un aspect, în opinia mea (şi îmi iau ca sprijin voci recunoscute de specialişti în problemele Orientului arabo-islamic de rangul lui Olivier Roy, Alain Gresh, John Esposito, Fareed Zakariya etc.), important: evoluţiile distincte ale mişcărilor religioase, descrise de cadrul naţional şi teritorial în care acestea evoluează. Sau, altfel spus, de particularităţile pe care cadrul naţional şi funcţionarea în interiorul acestuia şi în relaţie cu el le impune oricărei formaţiuni politice.

Astfel, pentru a da un răspuns la întrebarea „ce rol pentru Fraţii Musulmani în viitorul statului egiptean?“, trebuie să plasăm discuţia şi să căutăm răspunsurile în context naţional, egiptean. Sigur că gruparea are ramificaţii şi în alte state din regiune (Siria, dar şi Iordania au o relaţie interesantă cu propriii fraţi musulmani; pentru aprofundarea subiectului ne putem întoarce la excelenta lucrare a lui Olivier Carré şi Michel Seurat despre grupare) şi că de foarte multe ori i se atribuie pe bună dreptate o influenţă panarabă, însă nu trebuie să scăpăm din vedere mărcile naţionale pe care le poartă fiecare din aceste ramuri. Acţiunile lor sunt justificate şi justificabile în context naţional. Apariţia Fraţilor Musulmani în Egipt, în anii 20 ai secolului trecut, este strict legată de perioada istorică pe care o traversa Egiptul atunci: prezenţa britanică directă sau indirectă, aservirea clasei conducătoare faţă de politica Londrei, corupţia marii aristocraţii coagulată în jurul familiei regale, sărăcirea tot mai accentuată a populaţiei şi acutizarea diferenţelor între clase. Târziu, în contextul apariţiei statului Israel în regiune, Fraţii Musulmani capătă şi o dimensiune regională, arabă, însă tot din dorinţa de a suplini o politică lamentabilă a monarhiei egiptene în această chestiune. Implicarea naţională, mai degrabă decât cea regională, ne explică şi participarea activă a membrilor grupării, în parteneriat cu ofiţeri ai armatei egiptene, la revoluţia din 1952, care duce în cele din urmă la răsturnarea sistemului monarhic.

Dacă lovitura militară din 23 iulie 1952 este, fără îndoială, opera ofiţerilor egipteni sub conducerea lui Gamal Abdel Naser, baza populară necesară succesului acesteia a fost asigurată de Fraţii Musulmani (remarcă, avec justesse, Olivier Carré).

Marginalizarea ulterioară şi represiunea cruntă împotriva membrilor grupării din timpul regimului Naser produce o modificare structurală importantă în interiorul acesteia, care se traduce prin desprinderea unei ramuri profund radicalizate şi care adoptă ca metodă de acţiune politică şi publică actul violent. În ciuda torturării şi uciderii mai apoi a liderului acestei ramuri, Said Qutb (ale cărui învăţături continuă să servească astăzi drept ideologie politică pentru o serie de derivaţii dezvoltate în afara graniţelor egiptene, în contexte naţionale specifice), radicalii reuşesc să-şi pună în aplicare doctrina actului politic săvârşit prin violenţă, odată cu asasinarea lui Anwar as-Sadat, la 6 octombrie 1981. Acest asasinat reprezintă ultima „ieşire publică“ a radicalilor, foarte puţin vizibili în perioada preşedintelui Mubarak şi datorită atitudinii acestuia de acceptare tacită a ramurii moderate (cea rămasă fidelă învăţăturilor iniţiale ale fondatorului grupării, Hasan al-Banna). Sigur că Fraţii Musulmani au rămas în continuare, pe tot parcursul mandatului lui Mubarak în fruntea statului, o formaţiune interzisă prin lege, însă acest lucru nu înseamnă că nu li s-a lăsat spaţiu de manevră şi de manifestare, în limite bine controlate de sistem. Însă, cu acordul sistemului, Fraţii Musulmani au putut să acumuleze averi foarte mari, au reuşit să înfiinţeze şi să facă să funcţioneze o reţea de bănci islamice cu un sistem propriu de reguli, integrându-se în felul acesta în sistemul economic naţional, fiind aşadar cointeresaţi la menţinerea acestuia.

În lumina acestor date istorice, nu cred că ar fi înţelept, indiferent de noul cadru politic de la Cairo, ca gruparea Fraţilor Musulmani, în forma ei egiptenizată, să fie lăsată din nou în afara ecuaţiei politice. De altfel, a spus-o foarte răspicat şi Muhammad al-Baradei în intervenţiile sale publice de dinainte şi de după revoluţia egipteană. Liderii revoluţiei din 1952 au făcut greşeala de a ignora o forţă care se bucura atunci, ca şi acum (poate nu în acelaşi grad), de un suport popular substanţial.

Laura Sitaru este lector dr. la Secţia de Arabă a Universităţii Bucureşti.

* * *

Consolidarea armatei

Consiliul Suprem al Forţelor Armate a anunţat dizolvarea celor două Camere ale Legislativului şi suspendarea Constituţiei. Autorităţile militare au mai precizat că perioada de tranziţie politică va dura 6 luni, timp în care se angajează să organizeze alegeri pentru parlament şi preşedinţie. Consiliul Suprem Militar va emite decrete cu valoare de lege, se menţin toate tratatele în vigoare, iar pe plan internaţional statul egiptean este reprezentat de ministrul Apărării.

Reprimarea opoziţiei

Până toamna trecută, Fraţii Musulmani au deţinut, prin candidaturi individuale, un număr important de locuri în parlamentul egiptean. E adevărat că regimul a desfăşurat un control permanent asupra activităţii grupării musulmane, de multe ori bunurile membrilor săi sau ale celor bănuiţi că ar face parte fiind confiscate şi deţinătorii lor aruncaţi în închisoare. Însă nu este un tratament rezervat exclusiv Fraţilor Musulmani, opoziţia în general „beneficiind“ de aceeaşi soartă.

Ce aduce nou discursul lui Mubārak?

Ce aduce nou discursul lui Mubārak?

de Laura Sitaru, 11 februarie 2011

“Club 2020, polemici pentru viitor”

„E o mascaradă! Tahrīg wa ihāna ‘alā l-misriyyīn! Mascaradă şi insultă la adresa egiptenilor!”, aceasta este replica manifestanţilor la discursul preşedintelui Mubārak. Disperarea, urmată de furie, dar şi de hotărârea de a continua până la plecarea lui Mubārak, au constituit atmosfera din noaptea trecută din Piaţa Eliberării din Cairo. Deşi mediile internaţionale, politice şi mai ales mediatice, lăsau să se înţeleagă că discursul preşedintelui egiptean va reprezenta un moment istoric, aducând schimbarea în sensul revendicărilor străzii, intervenţia televizată a acestuia a fost un alt moment de confirmare a unui pattern, cel al autocratului de formaţie militară.

Legătura preşedintelui cu armata este fundamentală în înţelegerea actualelor evoluţii egiptene. Pentru cei familiarizaţi cu tehnicile CDA (critical discourse analysis), discursul preşedintelui egiptean este o înşiruire de simboluri ale puterii şi legitimării personale. Legătura sa cu armata şi, în mod special, cu momentele de glorie ale acesteia (referirea la recucerirea Sinaiului, dar şi menţionarea alor misiuni pe care le-a împlinit în calitate de pilot militar) este de cea mai mare importanţă. „Sunt convins că majoritatea covârşitoare a poporului egiptean ştie cine este Husnī Mubārak”, frază esenţială în structura discursului, care aruncă în derizoriu pe acei „câţiva” tineri şi revendicările lor. „Când am fost tânăr, am învăţat onoarea militară” spune preşedintele, încercând să stabilească astfel o opoziţie clară între un comportament onorabil, al lui, şi o atitudine necorespunzătoare, a acestor tineri care nu înţeleg un set de valori impus de o lungă tradiţie a supunerii. Şi care, le transmite destul de limpede preşedintele, nici nu reprezintă „majoritatea covârşitoare” (al-aghlabiyya al-kāsiha) a populaţiei.

Discursul, cum observă şi comentatorii arabi (mă refer la Azmī Bichāra, dar şi alţii), conţine o serie de ambiguităţi terminologice pe care nu le putem bănui ca fiind întâmplătoare. Pasajul care a suscitat cele mai multe discuţii (dar şi probleme de traducere, în primă instanţă, unor posturi de televiziune importante) este cel referitor la delegarea de atribuţii către vicepreşedintele Omar Suleiman. Verbul utilizat de preşedinte – ra’aytu – folosit comun cu semnificaţia de „a vedea”, dar şi „a crede”, „a considera” a conferit structurii „ra’aytu tafwīda…” (am considerat delegarea…, am luat în considerare delegarea …, m-am gândit să deleg…) o semnificaţie destul de ambiguă, motiv pentru care toate televiziunile titrau, în prima fază, „Mubārak nu renunţă la putere!”.

Ambiguitatea, însă, nu este întâmplătoare într-un discurs în care fiecare cuvânt a fost ales pentru a transmite un mesaj. Astfel, la sfârşitul intervenţiei preşedintelui egiptean, o întrebare era pe buzele tuturor: a renunţat sau nu la putere? i-a delegat sau nu atribuţiile lui Suleiman? ce a vrut să spună? A fost necesară explicaţia ambasadorului egiptean la Washington care, interpretând spusele preşedintelui său, ne-a asigurat că, de-acum încolo, omul „in charge” la Cairo este Omar Suleiman, Mubārak având numai o funcţie de reprezentare. Sigur, perspectivă puţin credibilă. Este de asemenea lămuritor, o dată în plus, pentru a cântări exact importanţa acordată de Mubārak acţiunii de delegare de atribuţii, locul rezervat pentru acest anunţ în cadrul discursului: undeva spre finalul intervenţiei sale şi numai după prezentarea elogioasă a realizărilor personale şi a măsurilor inedite de reformare politică şi constituţională care urmează a fi luate – dă impresia unei fraze adăugate sub presiune, conjunctural, a cărei ambiguitate va fi exploatată pe mai departe în situaţii confuze. Discursul se încheie triumfalist într-un stil pe care ni-l amintim bine, iar preşedintele creionează imaginea unui Egipt al viitorului, în care spiritul poporului unit va învinge (sunt invocate toate categoriile sociale, de vârstă, religioase trăind în armonie şi înţelegere, ca într-o utopie).

Toată lumea din Midān at-Tahrīr a înţeles pe loc sensul vorbelor lui Mubārak, dincolo de strategii discursive sofisticate. Stau mărturie privirile perplexe, înmărmurite de uimire şi indignare ale celor peste un milion de manifestanţi care au ascultat în piaţă discursul preşedintelui: „inna-hu lan yatanahhā ‘an as-sulta!” (nu va renunţa la putere!) Astfel, după aproape douăzeci de zile de proteste, conturul unei soluţii pentru situaţia din Egipt pare tot mai neclar, iar previziunile sunt cel puţin riscante.

Letargia orientală, un alt mit înfrânt de istorie

Letargia orientală, un alt mit înfrânt de istorie

de Laura Sitaru, marţi 10 feb 2011

“Club 2020, polemici pentru viitor”

A mai căzut un mit: acela că arabii, în general, şi egiptenii, în special, nu sunt în stare să se revolte, fiind condiţionaţi de o tradiţie cultural-istorică să trăiască în legea supunerii faţă de guvernare, indiferent de tipul acesteia. Se pare însă că revoluţiile nu au foarte mare legătură cu „genele” unui popor, ci cu starea generală proastă în care ajunge la un moment dat o societate. Dincolo de scenariile care încearcă să explice revoluţiile arabe (asistăm, cel mai probabil, la primele două dintr-o înşiruire de evenimente asemănătoare) şi care, prin exteriorizarea cauzelor, par să exploateze în continuare mitul letargiei orientale, trebuie totuşi să admitem că revolta arabilor are şi determinanţi de ordin intern. Este foarte lesne să negăm capacitatea şi voinţa unui popor în a-şi dori schimbarea şi să cădem pradă fanteziilor scenaristice. În acelaşi timp, nu este nimeni atât de naiv încât să-şi imagineze că soarta Egiptului nu interesează, în cel mai înalt grad chiar, ţările din regiune, dar şi partenerii occidentali.

Nu putem să nu remarcăm rezistenţa străzii egiptene în faţa presiunilor constante ale puterii, exercitate prin prezenţa ostentativă a armatei în spaţiul public, în calitatea sa de principal garant al regimului. Credem totuşi, alături de analistul Abdel Fattāh Mādī (în editorialul Revoluţia egipteană şi nevoia de politicieni, publicat pe pagina în limba arabă a Al-Jazeera) că sub presiune se află acum şi armata egipteană care ar trebui să se decidă de partea cui este. Nu poţi să-ţi păstrezi neutralitatea într-o astfel de situaţie, e de părere analistul citat.

Ştiind foarte bine că armata este un factor decisiv în tranşarea situaţiei, vicepreşedintele Omar Suleiman ţine să amintească în intervenţiile sale rolul fundamental pe care această instituţie l-a avut în istoria recentă a ţării. Armata, dar şi preşedintele Mubārak din ale cărei rânduri s-a ridicat acesta, sunt eroi ai războiului din octombrie (aluzie, desigur, la victoria în faţa Israelului din 1973), iar egiptenii sunt un popor care îşi respectă veteranii şi conducătorii, afirmă Suleiman în încercarea de a arăta care este calea de urmat.

Strada rămâne însă de neclintit, cu conştiinţa că presiunea asupra regimului nu trebuie să slăbească. Cine va face primul pasul înapoi, acela va pierde confruntarea. Dincolo de acest aspect, un lucru se profilează cu certitudine: lumea arabo-musulmană este în mişcare, societăţile se maturizează şi încep să-şi ceară drepturile. Toleranţa la despotism şi tot ceea ce implică acest sistem de guvernare a devenit tot mai mică.

Egiptul duce lipsă de politicieni, sunt de părere analiştii arabi (‘Abbās ‘Arwa în articolul Ce urmează după manifestaţii?, publicat pe pagina în limba arabă a Al-Jazeera), care să constituie o alternativă credibilă la actualul regim. Nici măcar Gruparea Fraţilor Musulmani (Gamā‘at al-Ikhwān al-Muslimīn) nu are printre figurile sale de primă linie o personalitate carismatică în măsură să-şi aroge un rol pe scena politică a Egiptului, în condiţiile plecării preşedintelui Mubārak, mai devreme sau mai târziu (mai sunt aproximativ două sute de zile până în septembrie, spunea Omar Suleiman). Sau, cel puţin, nu încă. Muhammad el-Baradei şi Amr Mūsā, două figuri publice cunoscute, nu întrunesc consensul forţelor de opoziţie. Nici nu e de mirare, dată fiind diversitatea orientărilor politice ale formaţiunilor care alcătuiesc Mişcarea pentru Schimbare.

Acceptarea dialogului cu puterea în formule individuale a reprezentat, fără echivoc, o breşă pe care sistemul a creat-o cu prea multă uşurinţă în rândurile opoziţiei. De altfel, strategia trebuie admirată ca tehnicitate şi grad de reuşită. S-a mizat pe răspunsul afirmativ al Fraţilor Musulmani care, marginalizaţi constant după ’52 (dar şi în perioada monarhică) îşi doresc intrarea în legalitate. De asemenea, gradul de reprezentativitate al formaţiunilor de opoziţie printre tinerii care au pornit revoluţia este discutabil; de altfel, în mai multe reprize, aceştia au preferat să discute direct cu factorii de decizie ai sistemului. În faţa unui sistem atât de puternic, mult mai solid decât cel cu care s-au confruntat tinerii tunisieni, ar trebui să se ridice o singură voce ale cărei revendicări să fie răspicat formulate şi puternic susţinute popular.

Revolta egipteană a transmis un semnal clar către toate regimurile de factură similară din regiunea Orientului arabo-musulman: reformarea politică şi socială este un imperativ, nu mai poate fi amânată, nu mai poate fi tergiversată de promisiuni fără concretizare. Mu‘ammar al-Qadhāfī, liderul libian, i-a convocat la dialog pe activiştii pentru drepturile omului din Libia; Bashār al-Asad a vorbit, în primele zile de la explozia străzii egiptene, despre reformarea sistemului politic sirian. Regele Abdallāh al II-lea al Iordaniei schimbă guvernul, din preocuparea pentru o societate cu un grad mai mare de liberalizare. Probabil că lumea arabă trăieşte a doua Nahda, a doua renaştere a sa.

Viitorul Uniunii euro-arabe

Viitorul Uniunii euro-arabe

de Laura Sitaru, marţi 8 feb 2011

Foreign Policy

Marile puteri europene, dacă mai putem utiliza această expresie într-o uniune ale cărei ţări membre se vor a fi egale, au o relaţie istorică cu statele din sudul Mediteranei, statele Maghrebului Arab.

Perioada colonială şi experienţele comune multiple din timpul prezenţei politico-administrative a europenilor în ţările arabe ar putea reprezenta un plus în înţelegerea resorturilor sociale ale lumii arabo-musulmane. Unele ţări europene, cu precădere Franţa, au mai mult decât altele o experienţă acumulată în timp în tratarea chestiunii arabe, fie şi dacă ne referim numai la relaţia cu Algeria. Dosarul algerian poate ar fi trebuit să-i înveţe pe europeni că politica dublului standard nu produce urmări pozitive. Deşi nu putem să-i învinuim numai pe europeni pentru acest lucru.

Proiectul pentru crearea unei uniuni care să cuprindă ţările din jurul Mediteranei, şi în scopul de a se ajunge la un tip de uniformizare a valorilor care definesc structurile social-politice ale ţărilor membre, a fost de la bun început foarte ambiţios. În nordul Africii avem societăţi îngheţate din punctul de vedere al transformărilor politice, aşa cum le defineşte politologul egiptean Fahmi Huwaydi. În ciuda deschiderii pieţelor arabe în faţa companiilor străine, europene şi altele, aceste ţări nu au întreprins şi alte tipuri de reformă. Deschiderea în faţa investitorilor străini, după modelul chinez, nu înseamnă o deschidere şi faţă de propriii cetăţeni şi a revendicărilor tot mai insistente ale acestora. De altfel, în mod bizar, creşterea acestor economii coexistă cu un nivel de trai din ce în ce mai scăzut, aspect care a contribuit la acumularea fără precedent de tensiune socială.

Eşecul de sistem din ţările Maghrebului Arab, constatat ca atare în Tunisia şi Egipt, nu poate să-şi găsească vinovaţii numai în exterior. Faptul că lumea occidentală a agreat, şi parţial girat, sisteme politice din ţările aflate la sud de Mediterană  reprezintă fără îndoială o realitate a politicii mondiale din ultimii ani. Politologul Dominique Moïsi, în lucrarea sa „La Géopolitique de l’émotion”, caracteriza Occidentul ca fiind o societate dominată de frică: teama de valurile posibile de migraţie, în perspectiva unei liberalizări accentuate a societăţilor din sudul Mediteranei, teama de creşterea numărului de musulmani din Europa, chestiune extrem de actuală în contextul dezbaterilor legate de identitatea naţională (în special în Franţa), teama pentru securitatea cotidiană, pusă în pericol, de cele mai multe ori, de elemente de provenienţă sud-mediteraneană – din toate aceste temeri, plus altele asemănătoare, Europa şi restul Occidentului a făcut un pact întru stabilitate cu regimurile autoritare din Maghrebul Arab şi de aiurea.

Viitorul acestei structuri mediteraneene depinde de multe necunoscute: situaţia încă neclară din Tunisia în urma plecării preşedintelui Ben Ali şi structurarea unui cadru politic care să înlocuiască vechiul sistem, evoluţia situaţiei de la Cairo cu implicaţii regionale mult mai ample prin comparaţie cu cazul tunisian, reacţiile celorlalte ţări aflate în vecinătatea imediată, membre la rândul lor în această uniune mediteraneană. ; Lector dr. Laura Sitaru predă araba la Universitatea Bucureşti.

“În nordul Africii avem societăţi îngheţate din punctul de vedere al transformărilor politice.”

Laura Sitaru, cercetătoare la Institutul Diplomatic Român

De la gum’at al-ghadab la gum’ati r-rahīl sau de la vinerea furiei la vinerea plecării lui Mubārak

De la gum’at al-ghadab la gum’ati r-rahīl sau de la vinerea furiei la vinerea plecării lui Mubārak

de Laura Sitaru, 4 februarie 2011
“Club 2020, polemici pentru viitor”

Pentru manifestanţii din Midān at-Tahrīr (Piaţa Eliberării) urmează o nouă zi de vineri pe care au numit-o cu speranţă „vinerea plecării lui Mubārak”. După violenţele care s-au întâmplat miercuri şi joi, odată cu apariţia surprinzătoare a grupului de susţinători ai regimului actualului preşedinte, intifada egipteană a luat un curs ireversibil. Al-Baltagiyyin, cum au fost numiţi susţinătorii preşedintelui în presa arabă, cu referire la metodele folosite pentru intimidarea manifestanţilor anti-regim specifice bandelor mafiote, au apărut în peisajul revoltei egiptene la câteva zile după ce forţele de securitate au fost retrase din stradă. De aici şi până la a face legătura între cele două secvenţe, nu a fost decât un pas, fără să presupună vreun efort prea mare de înţelegere pentru toţi cei care urmăresc îndeaproape evenimentele din Egipt.

Preşedintele Mubārak afirma în declaraţiile de ieri că nu poate să plece de teamă că ţara va intra într-o perioadă de haos şi de dezordine. Teama de haos, al-fawda, nu este invocată întâmplător de preşedinte (de altfel, e greu de presupus că vreunul dintre gesturile sale de până acum este făcut la întâmplare). În cultura politică arabă clasică, din care regimurile actuale păstrează o serie semnificativă de caracteristici, haosul reprezintă starea cea mai nefastă în care poate să cadă o naţiune. Mai bine un conducător tiranic, decât lipsa acestuia şi dezordinea, spune un principiu clasic de guvernare în cultura arabă-islamică. Nimic mai nobil decât respectarea unor principii, însă preşedintele Mubārak se contrazice pe sine atunci când susţine că prezenţa sa ar asigura stabilitatea, un alt principiu drag atât preşedintelui egiptean, cât şi aliaţilor lui occidentali.

Speranţa că manifestanţii intimidaţi de al-baltagiyyin vor părăsi în cele din urmă străzile din Cairo nu s-a materializat, iar acum lumea urmăreşte cu interes care va fi următoarea mişcare a preşedintelui. Este interesant de observat şirul de declaraţii internaţionale care condamnă actele de violenţă împotriva manifestanţilor, însă nu cred să fie ceva nou aici. Cum nu este nouă pentru nimeni încetineala în reacţii a cancelariilor occidentale care par luate prin surprindere de amploarea evenimentelor şi de perspectiva unui Egipt altfel. Acest altfel ascunde de regulă un Egipt în derivă, condus de Fraţii Musulmani şi de ideologia statului islamic. Se fac generalizări, se trece peste diferenţe semnificative pentru islam, se vorbeşte despre revoluţia iraniană şi posibilitatea repetării ei în Egipt, fără să se ţină cont de diferenţe pe care musulmanii înşişi le afirmă şi le consideră fundamentale.

Cel mai probabil, în cazul plecării lui Mubārak, aşa cum îşi doresc manifestanţii care ies astăzi din nou în număr mare în Piaţa Eliberării din Cairo, Fraţii Musulmani, care fac parte alături de alte forţe ale opoziţiei din Harakat at-taghiyyr (Mişcarea pentru schimbare), vor fi implicaţi în negocierile pentru o nouă formulă de guvernare care să asigure tranziţia până se vor putea organiza alegeri prezidenţiale. Acest lucru a fost clar exprimat de purtătorul de cuvânt al Fraţilor Musulmani, dar şi de lideri ai opoziţiei precum Ayman Nūr sau Muhammad El-Baradei. Probabil ar fi o greşeală importantă de strategie politică lăsarea Fraţilor Musulmani în afara unui viitor cadru de guvernare de tip „uniune naţională”, marginalizarea lor politică timp de decenii contribuind în mare parte la popularitatea de care se bucură acum. Apoi, într-o formulă lărgită de guvernare provizorie sub oblăduirea generalului Omar Suleiman, Fraţii Musulmani nu ar avea prea mult spaţiu de manevră. Oricum, va fi o experienţă interesantă şi pentru Egipt, şi pentru comunitatea internaţională. Deşi prea multe experienţe eşuate am văzut recent în această regiune …

Yes, we can too

Yes, we can too

de Laura Sitaru, 2 februarie 2011

“Club 2020, polemici pentru viitor”

Pentru cine observă îndeaproape evenimentele din Egipt, o comparaţie spontană se impune analizei: anduranţa preşedintelui Mubarak în faţa presiunii populare crescânde faţă de plecarea grăbită a omologului său tunisian către spaţii mai prielnice. În tot acest timp, televiziunile de ştiri urmăresc cu aviditate reacţiile internaţionale, americane şi israeliene în particular, încercând parcă să găsească un răspuns la întrebarea „cât mai rezistă Mubarak?”. Rând pe rând, liderii importanţi ai lumii îi adresează preşedintelui egiptean mesaje imediat interpretate de analişti, în funcţie de poziţionările ideologice ale fiecăruia dintre ei, ca fiind prea blânde sau prea directe.

Deşi iniţial rezervate, mediile politice israeliene s-au exprimat ieri foarte răspicat prin vocea primului ministru Beniamin Netanyahu în sensul respectării înţelegerilor actuale cu Israelul, referirea vizând în mod special tratatul de pace, indiferent de natura puterii politice care va fi să-i urmeze regimului Mubarak. Mai direct, în nota obişnuită de altfel,  premierul turc Recep Tayyp Erdogan îl invită „frăţeşte” pe Husni Mubarak să asculte dorinţele poporului şi nu pierde ocazia de a transmite lumii întregi că „democraţia nu duce niciodată la radicalism”, termen tot mai vehiculat în mediile occidentale cu referire la direcţia politică a formaţiunii la guvernare în Turcia. Cel mai ezitant, în concertul declaraţiilor care descriu situaţia din Egipt, pare să fie discursul american, prudent la început, apoi, ca într-un film de acţiune, urcând tonalitatea către un nivel superior, dar nici acela definitiv. Poporul egiptean este invocat în discursul american ca având drepturi şi libertăţi care trebuie să-i fie garantate, principiu înălţător în sine, dar care pare mai puţin important în faţa mult mai gravei şi indispensabilei stabilităţi a Egiptului şi, pe cale de consecinţă, a regiunii Orientului Mijlociu.

Tinerii egipteni, aflaţi pe străzi de aproape o săptămână, înţeleg bine ezitările administraţiei americane şi le interpretează ca atare. Entuziasmaţi şi plini de speranţă după alegerea lui Barack Obama la Casa Albă, au înţeles că lucrurile nu se pot schimba peste noapte şi mai ales că binele ţi-l faci singur. Yes, we can too! este mesajul pe care manifestanţii egipteni îl transmit preşedintelui american, cu referire desigur la sloganul acestuia din campania electorală. În spaţiul unui Orient arabo-musulman caracterizat de o cultură a umilinţei, aşa cum îl califică Dominique Moїsi, în care  acest sentiment a fost indus de o istorie a supunerii în faţa diverselor tipuri de supremaţii, tinerii egipteni par să nu permită nimănui să le fure ceea ce sunt pe cale să cucerească. Desigur, ştim din istorie, recentă sau îndepărtată, că revoluţiile sunt valuri care pot aduce la suprafaţă alte forţe decât cele care au generat schimbarea.

Lect. dr. Laura Sitaru la emisiunea Special de la televiziunea Adevărul online

VIDEO Expert în islam, Laura Sitaru: „Evenimentele din Egipt au la bază lipsa acută a libertăţilor”

Laura Sitaru, cercetător în studii orientale, a explicat marţi la “Special Adevarul.ro” psihologia lumii islamice în contextul valului de revoluţii care zguduie regimurile autoritare din lumea arabă.

“Cele 2 revoluţii din Tunisia şi Egipt au în comun o serie de nemulţumiri sociale care au crescut în ultimii ani în ciuda reformelor economice vizibile. Locul sau palierul pe care nu s-a reformat deloc este cel politic şi al libertăţilor de expresie”, a spus expertul.

„Tot asistăm în spaţiul arab la alegeri care au aparenţă democratică, care admit participarea mai multor candidaţi, am vazut asta şi la alegerile din Tunisia şi la cele din Egipt, dar dincolo de aceasta aparenţă se ascunde o lipsă acută a libertăţilor esenţiale ale oamenilor. Aceste 2 explozii sociale au la baza lipsa acută a libertăţilor. Cei care au ieşit în stradă la Cairo nu vor schimbări de persoane, de guverne,vor schimbarea sistemului”, a adăugat Sitaru.

“În istoria islamului este o anumită atitudine de respect faţă de lider. Liderul aici are un fel de imagine a tatălui naţiunii şi cu greu este contestat un lider, trebuie să se ajungă la o limită extremă”, a mai explicat Laura Sitaru.

Iulian Chifu, directorul Centrului pentru Prevenirea Conflictelor, a declarat că „nu există semnale că o structură de forţă cum e cea din Egipt va putea fi clătinată chiar cu plecarea lui Mubarak. E puţin probabil să avem schimbări aşa de dramatice încât structurile de forţă din Egipt să se modifice atât de mult încât să schimbe şi relaţiile diplomatice, să îşi piardă aliaţii, cum ar fi SUA”

“Dacă s-ar ajunge la o ruptură în sânul puterii, asta poate duce la război civil, la băi de sânge”, a adăugat Chifu.

Unda revoluţionară a ajuns şi în Egipt

Unda revoluţionară a ajuns şi în Egipt

de Laura Sitaru, marţi 1 februarie 2011

Revista 22

Asistăm de câteva zile, alături de întreaga planetă, la evenimentele din Egipt, încercând să le înţelegem sensul. În discursul difuzat de televiziunea egipteană, sâmbătă dimineaţa, preşedintele egiptean Huosni Mubarak, făcând uz de intens exploatata imagine a liderului-tată al naţiunii, se delimita de guvernul ineficient în aplicarea reformelor sociale şi promitea să răspundă aspiraţiilor legitime ale poporului. Însă poporul şi-a exprimat clar, pentru prima dată, aspiraţiile: ash-shabu yuridu isqat ar-rais (poporul doreşte căderea preşedintelui), dând expresie astfel celor mai ascunse temeri ale rais-ului, dar şi ale unui întreg sistem, precum şi ale susţinătorilor interni şi externi ai acestuia. Momentul exploziei sociale egiptene nu este greu de explicat, dată fiind starea de tensiune acumulată în ultimii ani. Frustrările sociale, lipsa de perspectivă a tinerilor care sunt martori ai ascensiunilor sociale susţinute exclusiv de privilegii, atenuarea în proporţii considerabile a simbolisticii luptei pentru diverse cauze supranaţionale, toate acestea pot fi explicaţii pentru momentul exploziei sociale din Egipt. Statul autoritar, prin mecanismele sale, a reuşit să ţină în frâu revendicările populare, însă ca orice mecanism nu poate funcţiona la nesfârşit, cum remarcă Hisham Ben Abdallah El Alaoui, într-un articol din Le Monde Diplomatique (aprilie, 2008).

Evenimentele aflate în curs în Egipt survin după momentele tensionate care au urmat alegerilor legislative din toamna trecută şi care au reconfirmat natura autoritară a regimului şi lipsa de alternativă politică. Rezistenţa la reformă a regimului Mubarak, remarcată ca atare şi sancţionată verbal şi de preşedintele american Barack Obama în discursul istoric din capitala Egiptului, din iunie 2009, este probabil cauza declanşatoare a recentelor proteste. Cert este că, indiferent de cauzele care stau la baza acestei explozii sociale, ea reprezintă o situaţie destul de stânjenitoare pentru aliaţii occidentali ai liderului egiptean. Destul de vocali în alte cazuri de abuzuri politice şi lipsă a tendinţelor democratice, principalele forţe occidentale au avut în aceste zile reacţii în aşteptare, consecutive desfăşurării unuia sau altuia dintre evenimente punctuale din teren. Această atitudine nu a trecut fără să fie remarcată ca atare de către manifestanţii de pe străzile oraşelor egiptene ale căror mesaje pentru Statele Unite s-au făcut clar exprimate inclusiv prin intermediul postului de televiziune CNN, aflat la faţa locului. Please, dont help Mubarak! sau You are feeding the Dragon!, alături de alte mesaje asemănătoare s-au auzit pe străzile din Cairo şi Alexandria, dovedind un simţ politic poate mai dezvoltat decât în cazul multor analişti.

În discursul american şi depoziţiile publice ale liderilor Administraţiei de la Washington şi-a făcut loc, de la bun început, termenul „stabilitate“: nevoia de stabilitate a Egiptului primând, pare-se, în faţa altor aspecte. Desigur, ca în multe alte dăţi în istoria recentă a Orientului Mijlociu, priorităţile politicii occidentale nu coincid cu aspiraţiile popoarelor din regiune. Însă, aşa cum observa un experimentat diplomat egiptean, Abdallah Al-Ashal, într-o intervenţie la postul de televiziune Al-Jazeera, situaţia favorabilă preşedintelui Mubarak s-ar putea răsturna, atunci când interesele americane în zonă vor fi afectate în vreun fel sau altul de susţinerea acordată regimului egiptean în funcţie.

Opiniile analiştilor occidentali, care subliniază, la unison cu liderii politici, pericolul islamist care pândeşte Egiptul, erau anticipabile. Se înscriu în fapt într-un clişeu discursiv care a fost pe rând experimentat, cu succes, în cazul Algeriei la începutul anilor nouăzeci, mai apoi în situaţia creată în Teritoriile Palestiniene prin victoria obţinută de gruparea Hamas în legislativele din 2006. Este interesant de observat cum acest tip de discurs nu lasă alternativă pentru vreo posibilă altă evoluţie, scenariul negativ al pericolului islamist fiind tot ceea ce poate anticipa analiza politică occidentală. Recentele declaraţii ale Fraţilor Musulmani de susţinere pentru Muhammad El-Baradei ca lider al opoziţiei şi intenţia anunţată a acestora de a sta în planul secund al evenimentelor, tocmai pentru a nu oferi regimului motivaţia de a merge înainte, au fost interpretate aproape imediat ca abile manevre politice ale grupării de orientare islamistă. Canalele de televiziune occidentale difuzează interviuri cu personalităţi a căror credibilitate nu poate fi pusă în discuţie şi care, invariabil, fac referire la ce ar însemna un Egipt condus de Fraţii Musulmani pentru regiunea Orientului Mijlociu. Tot astfel, imagini cu protestatari care-şi îndeplinesc în stradă ritualul rugăciunii, dar şi voci disperate care mărturisesc, într-o engleză aproximativă, ura faţă de Mubarak şi alianţa acestuia cu Israelul nu fac decât să întărească această idee. Ameninţarea islamistă este un mit cu grijă întreţinut de Occident în bună colaborare cu regimul Mubarak, atrăgea atenţia Muhammad El-Baradei într-unul dintre interviurile acordate recent. Fraţii Musulmani nu trebuie excluşi din formula politică la care va ajunge un posibil Egipt post-Mubarak, pentru că excluderea creează frustrare şi, consecutiv, revoltă şi contestare. Însă mitul pericolului islamist se poate dovedi încă o dată salvator pentru regimul Mubarak.

Preşedintele egiptean foloseşte cu abilitate acest argument, indicând deja vinovaţii pentru starea de instabilitate care a cuprins Egiptul: forţe care agită sloganuri religioase s-au infiltrat în rândul manifestanţilor, deturnând astfel sensul aspiraţiilor legitime ale poporului egiptean.

LAURA SITARU este lector, dr. la Secţia Arabă, Universitatea Bucureşti.

Mai poate sprijini Occidentul o dictatură în Egipt?

Mai poate sprijini Occidentul o dictatură în Egipt?

de Laura Sitaru, marţi 1 februarie 2011
Foreign Policy

Spectrul ameninţător al revoluţiei islamice care s-ar putea întinde peste întreaga regiune a Orientului Mijlociu reprezintă o perspectivă de neacceptat în Occident.

Egiptul urmează Tunisiei, posibil şi alte câteva ţări din Orientul arab, printre care Yemen şi Iordania – deşi vorbim de state cu situaţii conflictuale sensibil diferite. În Tunisia şi Egipt evenimentele s-au desfăşurat după scenarii la fel de apropiate ca şi modelele de guvernare ale acestor două ţări arabe. Două republici de factură pronunţat laică, ducând o politică de marginalizare şi excludere a curentelor de orientare religioasă, conduse de sisteme autoritare, recunoscute ca atare dar tolerate internaţional, în fruntea cărora liderii au tronat îndelung.

La o analiză mai de substanţă, alte asemănări ies la iveală între cele două regimuri care au ajuns la scadenţă. Aparenţele democratice au fost cu grijă întreţinute, cu toată regia necesară concretizată prin alegeri pluripartite şi într-o ţară şi într-alta, prin diversitatea mijloacelor mass-media, păstrate totuşi sub o atentă supraveghere. Ambele state sunt parteneri strategici ai Occidentului în lupta împotriva terorismului mondial, cu precădere după 11 septembrie, beneficiind astfel de o atitudine binevoitoare din partea aliaţilor în ce priveşte constanta cerinţă a maselor pentru drepturi şi libertăţi civile.

Egiptul nu e Tunisia

Poate ar trebui să vorbim şi despre diferenţele între Egipt şi Tunisia, dintre care una se poate dovedi fundamentală pentru viitorul intifadei egiptene. Greutatea internaţională a fiecăruia dintre cele două state este semnificativ diferită. Nu trebuie să explicăm importanţa Egiptului în regiune şi ponderea acestei ţări în menţinerea echilibrului de forţe în Orientul Mijlociu, atât în relaţia cu Israelul, dar şi cu Iranul sau Arabia Saudită. Nu trebuie să insistăm pe importanţa pe care Statele Unite o dau parteneriatului cu Egiptul, pentru că situaţia a fost răspicat descrisă prin gesturile făcute de preşedintele american. Alegerea capitalei egiptene de către preşedintele Obama pentru rostirea mesajului său către lumea musulmană nu a lăsat loc de interpretări cât priveşte locul şi rolul Egiptului în relaţia Washingtonului cu Orientul Mijlociu.

Din păcate pentru evoluţiile actuale, liderul egiptean şi sistemul pe care-l reprezintă nu au acordat prea multă importanţă îndemnurilor partenerului american care atrăgea de pe-atunci atenţia asupra necesităţii reformării politice a sistemului egiptean. Acum aceste cereri se aud direct de pe străzile oraşelor egiptene, dimpreună însă cu afirmarea explicită a refuzului de a mai continua în formula ultimilor treizeci de ani.

Stabilitate vs. democraţie

În mijlocul dorinţelor clar exprimate ale poporului egiptean, unele lucruri rămân în ambiguitate. Discursul american, bunăoară, păcătuieşte prin confuzia mesajului transmis, precum şi restul poziţionărilor occidentale. Teama de instabilitate a acestei zone-cheie îi determină pe toţi, cum afirma liderul opoziţiei egiptene, Muhammad El-Baradei, să susţină o dictatură. Spectrul ameninţător al revoluţiei iraniene care s-ar putea întinde peste întreaga regiune a Orientului Mijlociu, în cazul unui efect în serie declanşat de revoluţia tunisiană, reprezintă o perspectivă de neacceptat. Egiptul lui Husni Mubarak a reprezentat mai mult decât orice o oază de stabilitate, o ţară sigură pentru strategia politică americană în regiune, un partener de încredere.

În Egipt se confruntă în aceste zile, dincolo de actorii direct implicaţi, două concepte: stabilitate versus democraţie, şi două categorii distincte de-acum ale societăţii egiptene, sistemul şi poporul care i se opune şi-l contestă. Iar dacă sistemul politic egiptean eşuează este şi pentru că între reprezentanţii săi şi popor s-a creat o falie de nesurmontat, care nu se poate depăşi nici cu susţinerea aparatului impresionant de forţe de securitate, nici cu preţiosul parteneriat extern în sprijinul stabilităţii mondiale.

Dr. Laura Sitaru este lector la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti, secţia arabă. Este totodată cercetătoare la Institutul Diplomatic Român.