Festivalul de teatru din Shariqa – EAU

Festivalul de teatru din Shariqa – EAU

În perioada 17-27 martie 2011 s-a desfăsurat la Shariqa cunoscutul festival de teatru Ayyam ash-Shariqa al-Masrahiyya la care au fost prezentate cele mai noi piese din repertoriul teatrelor din Emiratele Arabe Unite.

Invitaţi speciali ai ediţiei din acest an au fost doi profesori şi un masterand de la Secţia de Arabă a Universităţii din Bucureşti: Prof. dr. George Grigore, lect. dr. Laura Sitaru şi mast. Gabriel Biţună. Pe lângă activitatea de documentare pe care au întreprins-o asupra teatrului arab, universitarii români au avut şi o contribuţie esenţială în cadrul dezbaterilor organizate după fiecare piesă jucată.

Pentru promovarea culturii arabe în România, atât în trecut cât şi în perspectivă, cei trei au primit mai multe distincţii din partea unor înalte foruri emirateze.

Dialog interreligios inspirat de programul Alianţei Civilizaţiilor

În cadrul proiectului de promovare a dialogului interrelios în rândul tinerilor susţinut de către Alianţa Civilizaţiilor – România, pe data de 14 martie 2011, a fost invitat la Centrul de Studii Arabe domnul Faheem Uddin Nasir, din Pakistan, care a susţinut o conferinţă despre principiile după care se ghidează mişcarea pacifistă Ahmadiyya.

Discuţiile care au urmat conferinţei, moderate de Prof dr. George Grigore, ambasador al Alianţei Civilizaţiilor, s-au axat, în bună parte, pe tipul de relaţii ale Ahmadiyya cu alte religii, pe armonizarea învăţămintelor sale cu alte experienţe religioase cunoscute în lume.

Fraţii Musulmani în Egiptul post-Mubarak

Fraţii Musulmani în Egiptul post-Mubarak

de Laura Sitaru, marţi 15 februarie 2011
Revista 22

Într-un comunicat dat publicităţii duminică, 13 februarie, Gruparea Fraţilor Musulmani reiterează intenţia de a nu se prezenta cu un candidat propriu la viitoarele alegeri prezidenţiale sau de a obţine majoritatea în viitorul parlament egiptean (actualul tocmai a fost dizolvat de Consiliul Suprem al Forţelor Armate). Precizări necesare menite să calmeze comunitatea internaţională şi pe acei comentatori (cei drept, majoritatea) care au şi trasat destinul Egiptului ca stat islamic, urmând modelul celebru al Republicii Islamice Iran, dar şi al Hamas-ului câştigător al alegerilor legislative în Teritoriile Palestiniene. Hezbullah-ul apare adesea în analizele rău prevestitoare ale acestor zile ca fiind un alt model pe care gruparea l-ar putea adopta şi aplica în Egipt.

Trecând peste diferenţele, semnificative de altfel, doctrinare şi ideologice dintre cele trei modele invocate, ar trebui să se ţină seama în astfel de analize de un aspect, în opinia mea (şi îmi iau ca sprijin voci recunoscute de specialişti în problemele Orientului arabo-islamic de rangul lui Olivier Roy, Alain Gresh, John Esposito, Fareed Zakariya etc.), important: evoluţiile distincte ale mişcărilor religioase, descrise de cadrul naţional şi teritorial în care acestea evoluează. Sau, altfel spus, de particularităţile pe care cadrul naţional şi funcţionarea în interiorul acestuia şi în relaţie cu el le impune oricărei formaţiuni politice.

Astfel, pentru a da un răspuns la întrebarea „ce rol pentru Fraţii Musulmani în viitorul statului egiptean?“, trebuie să plasăm discuţia şi să căutăm răspunsurile în context naţional, egiptean. Sigur că gruparea are ramificaţii şi în alte state din regiune (Siria, dar şi Iordania au o relaţie interesantă cu propriii fraţi musulmani; pentru aprofundarea subiectului ne putem întoarce la excelenta lucrare a lui Olivier Carré şi Michel Seurat despre grupare) şi că de foarte multe ori i se atribuie pe bună dreptate o influenţă panarabă, însă nu trebuie să scăpăm din vedere mărcile naţionale pe care le poartă fiecare din aceste ramuri. Acţiunile lor sunt justificate şi justificabile în context naţional. Apariţia Fraţilor Musulmani în Egipt, în anii 20 ai secolului trecut, este strict legată de perioada istorică pe care o traversa Egiptul atunci: prezenţa britanică directă sau indirectă, aservirea clasei conducătoare faţă de politica Londrei, corupţia marii aristocraţii coagulată în jurul familiei regale, sărăcirea tot mai accentuată a populaţiei şi acutizarea diferenţelor între clase. Târziu, în contextul apariţiei statului Israel în regiune, Fraţii Musulmani capătă şi o dimensiune regională, arabă, însă tot din dorinţa de a suplini o politică lamentabilă a monarhiei egiptene în această chestiune. Implicarea naţională, mai degrabă decât cea regională, ne explică şi participarea activă a membrilor grupării, în parteneriat cu ofiţeri ai armatei egiptene, la revoluţia din 1952, care duce în cele din urmă la răsturnarea sistemului monarhic.

Dacă lovitura militară din 23 iulie 1952 este, fără îndoială, opera ofiţerilor egipteni sub conducerea lui Gamal Abdel Naser, baza populară necesară succesului acesteia a fost asigurată de Fraţii Musulmani (remarcă, avec justesse, Olivier Carré).

Marginalizarea ulterioară şi represiunea cruntă împotriva membrilor grupării din timpul regimului Naser produce o modificare structurală importantă în interiorul acesteia, care se traduce prin desprinderea unei ramuri profund radicalizate şi care adoptă ca metodă de acţiune politică şi publică actul violent. În ciuda torturării şi uciderii mai apoi a liderului acestei ramuri, Said Qutb (ale cărui învăţături continuă să servească astăzi drept ideologie politică pentru o serie de derivaţii dezvoltate în afara graniţelor egiptene, în contexte naţionale specifice), radicalii reuşesc să-şi pună în aplicare doctrina actului politic săvârşit prin violenţă, odată cu asasinarea lui Anwar as-Sadat, la 6 octombrie 1981. Acest asasinat reprezintă ultima „ieşire publică“ a radicalilor, foarte puţin vizibili în perioada preşedintelui Mubarak şi datorită atitudinii acestuia de acceptare tacită a ramurii moderate (cea rămasă fidelă învăţăturilor iniţiale ale fondatorului grupării, Hasan al-Banna). Sigur că Fraţii Musulmani au rămas în continuare, pe tot parcursul mandatului lui Mubarak în fruntea statului, o formaţiune interzisă prin lege, însă acest lucru nu înseamnă că nu li s-a lăsat spaţiu de manevră şi de manifestare, în limite bine controlate de sistem. Însă, cu acordul sistemului, Fraţii Musulmani au putut să acumuleze averi foarte mari, au reuşit să înfiinţeze şi să facă să funcţioneze o reţea de bănci islamice cu un sistem propriu de reguli, integrându-se în felul acesta în sistemul economic naţional, fiind aşadar cointeresaţi la menţinerea acestuia.

În lumina acestor date istorice, nu cred că ar fi înţelept, indiferent de noul cadru politic de la Cairo, ca gruparea Fraţilor Musulmani, în forma ei egiptenizată, să fie lăsată din nou în afara ecuaţiei politice. De altfel, a spus-o foarte răspicat şi Muhammad al-Baradei în intervenţiile sale publice de dinainte şi de după revoluţia egipteană. Liderii revoluţiei din 1952 au făcut greşeala de a ignora o forţă care se bucura atunci, ca şi acum (poate nu în acelaşi grad), de un suport popular substanţial.

Laura Sitaru este lector dr. la Secţia de Arabă a Universităţii Bucureşti.

* * *

Consolidarea armatei

Consiliul Suprem al Forţelor Armate a anunţat dizolvarea celor două Camere ale Legislativului şi suspendarea Constituţiei. Autorităţile militare au mai precizat că perioada de tranziţie politică va dura 6 luni, timp în care se angajează să organizeze alegeri pentru parlament şi preşedinţie. Consiliul Suprem Militar va emite decrete cu valoare de lege, se menţin toate tratatele în vigoare, iar pe plan internaţional statul egiptean este reprezentat de ministrul Apărării.

Reprimarea opoziţiei

Până toamna trecută, Fraţii Musulmani au deţinut, prin candidaturi individuale, un număr important de locuri în parlamentul egiptean. E adevărat că regimul a desfăşurat un control permanent asupra activităţii grupării musulmane, de multe ori bunurile membrilor săi sau ale celor bănuiţi că ar face parte fiind confiscate şi deţinătorii lor aruncaţi în închisoare. Însă nu este un tratament rezervat exclusiv Fraţilor Musulmani, opoziţia în general „beneficiind“ de aceeaşi soartă.

Ce aduce nou discursul lui Mubārak?

Ce aduce nou discursul lui Mubārak?

de Laura Sitaru, 11 februarie 2011

“Club 2020, polemici pentru viitor”

„E o mascaradă! Tahrīg wa ihāna ‘alā l-misriyyīn! Mascaradă şi insultă la adresa egiptenilor!”, aceasta este replica manifestanţilor la discursul preşedintelui Mubārak. Disperarea, urmată de furie, dar şi de hotărârea de a continua până la plecarea lui Mubārak, au constituit atmosfera din noaptea trecută din Piaţa Eliberării din Cairo. Deşi mediile internaţionale, politice şi mai ales mediatice, lăsau să se înţeleagă că discursul preşedintelui egiptean va reprezenta un moment istoric, aducând schimbarea în sensul revendicărilor străzii, intervenţia televizată a acestuia a fost un alt moment de confirmare a unui pattern, cel al autocratului de formaţie militară.

Legătura preşedintelui cu armata este fundamentală în înţelegerea actualelor evoluţii egiptene. Pentru cei familiarizaţi cu tehnicile CDA (critical discourse analysis), discursul preşedintelui egiptean este o înşiruire de simboluri ale puterii şi legitimării personale. Legătura sa cu armata şi, în mod special, cu momentele de glorie ale acesteia (referirea la recucerirea Sinaiului, dar şi menţionarea alor misiuni pe care le-a împlinit în calitate de pilot militar) este de cea mai mare importanţă. „Sunt convins că majoritatea covârşitoare a poporului egiptean ştie cine este Husnī Mubārak”, frază esenţială în structura discursului, care aruncă în derizoriu pe acei „câţiva” tineri şi revendicările lor. „Când am fost tânăr, am învăţat onoarea militară” spune preşedintele, încercând să stabilească astfel o opoziţie clară între un comportament onorabil, al lui, şi o atitudine necorespunzătoare, a acestor tineri care nu înţeleg un set de valori impus de o lungă tradiţie a supunerii. Şi care, le transmite destul de limpede preşedintele, nici nu reprezintă „majoritatea covârşitoare” (al-aghlabiyya al-kāsiha) a populaţiei.

Discursul, cum observă şi comentatorii arabi (mă refer la Azmī Bichāra, dar şi alţii), conţine o serie de ambiguităţi terminologice pe care nu le putem bănui ca fiind întâmplătoare. Pasajul care a suscitat cele mai multe discuţii (dar şi probleme de traducere, în primă instanţă, unor posturi de televiziune importante) este cel referitor la delegarea de atribuţii către vicepreşedintele Omar Suleiman. Verbul utilizat de preşedinte – ra’aytu – folosit comun cu semnificaţia de „a vedea”, dar şi „a crede”, „a considera” a conferit structurii „ra’aytu tafwīda…” (am considerat delegarea…, am luat în considerare delegarea …, m-am gândit să deleg…) o semnificaţie destul de ambiguă, motiv pentru care toate televiziunile titrau, în prima fază, „Mubārak nu renunţă la putere!”.

Ambiguitatea, însă, nu este întâmplătoare într-un discurs în care fiecare cuvânt a fost ales pentru a transmite un mesaj. Astfel, la sfârşitul intervenţiei preşedintelui egiptean, o întrebare era pe buzele tuturor: a renunţat sau nu la putere? i-a delegat sau nu atribuţiile lui Suleiman? ce a vrut să spună? A fost necesară explicaţia ambasadorului egiptean la Washington care, interpretând spusele preşedintelui său, ne-a asigurat că, de-acum încolo, omul „in charge” la Cairo este Omar Suleiman, Mubārak având numai o funcţie de reprezentare. Sigur, perspectivă puţin credibilă. Este de asemenea lămuritor, o dată în plus, pentru a cântări exact importanţa acordată de Mubārak acţiunii de delegare de atribuţii, locul rezervat pentru acest anunţ în cadrul discursului: undeva spre finalul intervenţiei sale şi numai după prezentarea elogioasă a realizărilor personale şi a măsurilor inedite de reformare politică şi constituţională care urmează a fi luate – dă impresia unei fraze adăugate sub presiune, conjunctural, a cărei ambiguitate va fi exploatată pe mai departe în situaţii confuze. Discursul se încheie triumfalist într-un stil pe care ni-l amintim bine, iar preşedintele creionează imaginea unui Egipt al viitorului, în care spiritul poporului unit va învinge (sunt invocate toate categoriile sociale, de vârstă, religioase trăind în armonie şi înţelegere, ca într-o utopie).

Toată lumea din Midān at-Tahrīr a înţeles pe loc sensul vorbelor lui Mubārak, dincolo de strategii discursive sofisticate. Stau mărturie privirile perplexe, înmărmurite de uimire şi indignare ale celor peste un milion de manifestanţi care au ascultat în piaţă discursul preşedintelui: „inna-hu lan yatanahhā ‘an as-sulta!” (nu va renunţa la putere!) Astfel, după aproape douăzeci de zile de proteste, conturul unei soluţii pentru situaţia din Egipt pare tot mai neclar, iar previziunile sunt cel puţin riscante.

Letargia orientală, un alt mit înfrânt de istorie

Letargia orientală, un alt mit înfrânt de istorie

de Laura Sitaru, marţi 10 feb 2011

“Club 2020, polemici pentru viitor”

A mai căzut un mit: acela că arabii, în general, şi egiptenii, în special, nu sunt în stare să se revolte, fiind condiţionaţi de o tradiţie cultural-istorică să trăiască în legea supunerii faţă de guvernare, indiferent de tipul acesteia. Se pare însă că revoluţiile nu au foarte mare legătură cu „genele” unui popor, ci cu starea generală proastă în care ajunge la un moment dat o societate. Dincolo de scenariile care încearcă să explice revoluţiile arabe (asistăm, cel mai probabil, la primele două dintr-o înşiruire de evenimente asemănătoare) şi care, prin exteriorizarea cauzelor, par să exploateze în continuare mitul letargiei orientale, trebuie totuşi să admitem că revolta arabilor are şi determinanţi de ordin intern. Este foarte lesne să negăm capacitatea şi voinţa unui popor în a-şi dori schimbarea şi să cădem pradă fanteziilor scenaristice. În acelaşi timp, nu este nimeni atât de naiv încât să-şi imagineze că soarta Egiptului nu interesează, în cel mai înalt grad chiar, ţările din regiune, dar şi partenerii occidentali.

Nu putem să nu remarcăm rezistenţa străzii egiptene în faţa presiunilor constante ale puterii, exercitate prin prezenţa ostentativă a armatei în spaţiul public, în calitatea sa de principal garant al regimului. Credem totuşi, alături de analistul Abdel Fattāh Mādī (în editorialul Revoluţia egipteană şi nevoia de politicieni, publicat pe pagina în limba arabă a Al-Jazeera) că sub presiune se află acum şi armata egipteană care ar trebui să se decidă de partea cui este. Nu poţi să-ţi păstrezi neutralitatea într-o astfel de situaţie, e de părere analistul citat.

Ştiind foarte bine că armata este un factor decisiv în tranşarea situaţiei, vicepreşedintele Omar Suleiman ţine să amintească în intervenţiile sale rolul fundamental pe care această instituţie l-a avut în istoria recentă a ţării. Armata, dar şi preşedintele Mubārak din ale cărei rânduri s-a ridicat acesta, sunt eroi ai războiului din octombrie (aluzie, desigur, la victoria în faţa Israelului din 1973), iar egiptenii sunt un popor care îşi respectă veteranii şi conducătorii, afirmă Suleiman în încercarea de a arăta care este calea de urmat.

Strada rămâne însă de neclintit, cu conştiinţa că presiunea asupra regimului nu trebuie să slăbească. Cine va face primul pasul înapoi, acela va pierde confruntarea. Dincolo de acest aspect, un lucru se profilează cu certitudine: lumea arabo-musulmană este în mişcare, societăţile se maturizează şi încep să-şi ceară drepturile. Toleranţa la despotism şi tot ceea ce implică acest sistem de guvernare a devenit tot mai mică.

Egiptul duce lipsă de politicieni, sunt de părere analiştii arabi (‘Abbās ‘Arwa în articolul Ce urmează după manifestaţii?, publicat pe pagina în limba arabă a Al-Jazeera), care să constituie o alternativă credibilă la actualul regim. Nici măcar Gruparea Fraţilor Musulmani (Gamā‘at al-Ikhwān al-Muslimīn) nu are printre figurile sale de primă linie o personalitate carismatică în măsură să-şi aroge un rol pe scena politică a Egiptului, în condiţiile plecării preşedintelui Mubārak, mai devreme sau mai târziu (mai sunt aproximativ două sute de zile până în septembrie, spunea Omar Suleiman). Sau, cel puţin, nu încă. Muhammad el-Baradei şi Amr Mūsā, două figuri publice cunoscute, nu întrunesc consensul forţelor de opoziţie. Nici nu e de mirare, dată fiind diversitatea orientărilor politice ale formaţiunilor care alcătuiesc Mişcarea pentru Schimbare.

Acceptarea dialogului cu puterea în formule individuale a reprezentat, fără echivoc, o breşă pe care sistemul a creat-o cu prea multă uşurinţă în rândurile opoziţiei. De altfel, strategia trebuie admirată ca tehnicitate şi grad de reuşită. S-a mizat pe răspunsul afirmativ al Fraţilor Musulmani care, marginalizaţi constant după ’52 (dar şi în perioada monarhică) îşi doresc intrarea în legalitate. De asemenea, gradul de reprezentativitate al formaţiunilor de opoziţie printre tinerii care au pornit revoluţia este discutabil; de altfel, în mai multe reprize, aceştia au preferat să discute direct cu factorii de decizie ai sistemului. În faţa unui sistem atât de puternic, mult mai solid decât cel cu care s-au confruntat tinerii tunisieni, ar trebui să se ridice o singură voce ale cărei revendicări să fie răspicat formulate şi puternic susţinute popular.

Revolta egipteană a transmis un semnal clar către toate regimurile de factură similară din regiunea Orientului arabo-musulman: reformarea politică şi socială este un imperativ, nu mai poate fi amânată, nu mai poate fi tergiversată de promisiuni fără concretizare. Mu‘ammar al-Qadhāfī, liderul libian, i-a convocat la dialog pe activiştii pentru drepturile omului din Libia; Bashār al-Asad a vorbit, în primele zile de la explozia străzii egiptene, despre reformarea sistemului politic sirian. Regele Abdallāh al II-lea al Iordaniei schimbă guvernul, din preocuparea pentru o societate cu un grad mai mare de liberalizare. Probabil că lumea arabă trăieşte a doua Nahda, a doua renaştere a sa.

Viitorul Uniunii euro-arabe

Viitorul Uniunii euro-arabe

de Laura Sitaru, marţi 8 feb 2011

Foreign Policy

Marile puteri europene, dacă mai putem utiliza această expresie într-o uniune ale cărei ţări membre se vor a fi egale, au o relaţie istorică cu statele din sudul Mediteranei, statele Maghrebului Arab.

Perioada colonială şi experienţele comune multiple din timpul prezenţei politico-administrative a europenilor în ţările arabe ar putea reprezenta un plus în înţelegerea resorturilor sociale ale lumii arabo-musulmane. Unele ţări europene, cu precădere Franţa, au mai mult decât altele o experienţă acumulată în timp în tratarea chestiunii arabe, fie şi dacă ne referim numai la relaţia cu Algeria. Dosarul algerian poate ar fi trebuit să-i înveţe pe europeni că politica dublului standard nu produce urmări pozitive. Deşi nu putem să-i învinuim numai pe europeni pentru acest lucru.

Proiectul pentru crearea unei uniuni care să cuprindă ţările din jurul Mediteranei, şi în scopul de a se ajunge la un tip de uniformizare a valorilor care definesc structurile social-politice ale ţărilor membre, a fost de la bun început foarte ambiţios. În nordul Africii avem societăţi îngheţate din punctul de vedere al transformărilor politice, aşa cum le defineşte politologul egiptean Fahmi Huwaydi. În ciuda deschiderii pieţelor arabe în faţa companiilor străine, europene şi altele, aceste ţări nu au întreprins şi alte tipuri de reformă. Deschiderea în faţa investitorilor străini, după modelul chinez, nu înseamnă o deschidere şi faţă de propriii cetăţeni şi a revendicărilor tot mai insistente ale acestora. De altfel, în mod bizar, creşterea acestor economii coexistă cu un nivel de trai din ce în ce mai scăzut, aspect care a contribuit la acumularea fără precedent de tensiune socială.

Eşecul de sistem din ţările Maghrebului Arab, constatat ca atare în Tunisia şi Egipt, nu poate să-şi găsească vinovaţii numai în exterior. Faptul că lumea occidentală a agreat, şi parţial girat, sisteme politice din ţările aflate la sud de Mediterană  reprezintă fără îndoială o realitate a politicii mondiale din ultimii ani. Politologul Dominique Moïsi, în lucrarea sa „La Géopolitique de l’émotion”, caracteriza Occidentul ca fiind o societate dominată de frică: teama de valurile posibile de migraţie, în perspectiva unei liberalizări accentuate a societăţilor din sudul Mediteranei, teama de creşterea numărului de musulmani din Europa, chestiune extrem de actuală în contextul dezbaterilor legate de identitatea naţională (în special în Franţa), teama pentru securitatea cotidiană, pusă în pericol, de cele mai multe ori, de elemente de provenienţă sud-mediteraneană – din toate aceste temeri, plus altele asemănătoare, Europa şi restul Occidentului a făcut un pact întru stabilitate cu regimurile autoritare din Maghrebul Arab şi de aiurea.

Viitorul acestei structuri mediteraneene depinde de multe necunoscute: situaţia încă neclară din Tunisia în urma plecării preşedintelui Ben Ali şi structurarea unui cadru politic care să înlocuiască vechiul sistem, evoluţia situaţiei de la Cairo cu implicaţii regionale mult mai ample prin comparaţie cu cazul tunisian, reacţiile celorlalte ţări aflate în vecinătatea imediată, membre la rândul lor în această uniune mediteraneană. ; Lector dr. Laura Sitaru predă araba la Universitatea Bucureşti.

“În nordul Africii avem societăţi îngheţate din punctul de vedere al transformărilor politice.”

Laura Sitaru, cercetătoare la Institutul Diplomatic Român

De la gum’at al-ghadab la gum’ati r-rahīl sau de la vinerea furiei la vinerea plecării lui Mubārak

De la gum’at al-ghadab la gum’ati r-rahīl sau de la vinerea furiei la vinerea plecării lui Mubārak

de Laura Sitaru, 4 februarie 2011
“Club 2020, polemici pentru viitor”

Pentru manifestanţii din Midān at-Tahrīr (Piaţa Eliberării) urmează o nouă zi de vineri pe care au numit-o cu speranţă „vinerea plecării lui Mubārak”. După violenţele care s-au întâmplat miercuri şi joi, odată cu apariţia surprinzătoare a grupului de susţinători ai regimului actualului preşedinte, intifada egipteană a luat un curs ireversibil. Al-Baltagiyyin, cum au fost numiţi susţinătorii preşedintelui în presa arabă, cu referire la metodele folosite pentru intimidarea manifestanţilor anti-regim specifice bandelor mafiote, au apărut în peisajul revoltei egiptene la câteva zile după ce forţele de securitate au fost retrase din stradă. De aici şi până la a face legătura între cele două secvenţe, nu a fost decât un pas, fără să presupună vreun efort prea mare de înţelegere pentru toţi cei care urmăresc îndeaproape evenimentele din Egipt.

Preşedintele Mubārak afirma în declaraţiile de ieri că nu poate să plece de teamă că ţara va intra într-o perioadă de haos şi de dezordine. Teama de haos, al-fawda, nu este invocată întâmplător de preşedinte (de altfel, e greu de presupus că vreunul dintre gesturile sale de până acum este făcut la întâmplare). În cultura politică arabă clasică, din care regimurile actuale păstrează o serie semnificativă de caracteristici, haosul reprezintă starea cea mai nefastă în care poate să cadă o naţiune. Mai bine un conducător tiranic, decât lipsa acestuia şi dezordinea, spune un principiu clasic de guvernare în cultura arabă-islamică. Nimic mai nobil decât respectarea unor principii, însă preşedintele Mubārak se contrazice pe sine atunci când susţine că prezenţa sa ar asigura stabilitatea, un alt principiu drag atât preşedintelui egiptean, cât şi aliaţilor lui occidentali.

Speranţa că manifestanţii intimidaţi de al-baltagiyyin vor părăsi în cele din urmă străzile din Cairo nu s-a materializat, iar acum lumea urmăreşte cu interes care va fi următoarea mişcare a preşedintelui. Este interesant de observat şirul de declaraţii internaţionale care condamnă actele de violenţă împotriva manifestanţilor, însă nu cred să fie ceva nou aici. Cum nu este nouă pentru nimeni încetineala în reacţii a cancelariilor occidentale care par luate prin surprindere de amploarea evenimentelor şi de perspectiva unui Egipt altfel. Acest altfel ascunde de regulă un Egipt în derivă, condus de Fraţii Musulmani şi de ideologia statului islamic. Se fac generalizări, se trece peste diferenţe semnificative pentru islam, se vorbeşte despre revoluţia iraniană şi posibilitatea repetării ei în Egipt, fără să se ţină cont de diferenţe pe care musulmanii înşişi le afirmă şi le consideră fundamentale.

Cel mai probabil, în cazul plecării lui Mubārak, aşa cum îşi doresc manifestanţii care ies astăzi din nou în număr mare în Piaţa Eliberării din Cairo, Fraţii Musulmani, care fac parte alături de alte forţe ale opoziţiei din Harakat at-taghiyyr (Mişcarea pentru schimbare), vor fi implicaţi în negocierile pentru o nouă formulă de guvernare care să asigure tranziţia până se vor putea organiza alegeri prezidenţiale. Acest lucru a fost clar exprimat de purtătorul de cuvânt al Fraţilor Musulmani, dar şi de lideri ai opoziţiei precum Ayman Nūr sau Muhammad El-Baradei. Probabil ar fi o greşeală importantă de strategie politică lăsarea Fraţilor Musulmani în afara unui viitor cadru de guvernare de tip „uniune naţională”, marginalizarea lor politică timp de decenii contribuind în mare parte la popularitatea de care se bucură acum. Apoi, într-o formulă lărgită de guvernare provizorie sub oblăduirea generalului Omar Suleiman, Fraţii Musulmani nu ar avea prea mult spaţiu de manevră. Oricum, va fi o experienţă interesantă şi pentru Egipt, şi pentru comunitatea internaţională. Deşi prea multe experienţe eşuate am văzut recent în această regiune …

Yes, we can too

Yes, we can too

de Laura Sitaru, 2 februarie 2011

“Club 2020, polemici pentru viitor”

Pentru cine observă îndeaproape evenimentele din Egipt, o comparaţie spontană se impune analizei: anduranţa preşedintelui Mubarak în faţa presiunii populare crescânde faţă de plecarea grăbită a omologului său tunisian către spaţii mai prielnice. În tot acest timp, televiziunile de ştiri urmăresc cu aviditate reacţiile internaţionale, americane şi israeliene în particular, încercând parcă să găsească un răspuns la întrebarea „cât mai rezistă Mubarak?”. Rând pe rând, liderii importanţi ai lumii îi adresează preşedintelui egiptean mesaje imediat interpretate de analişti, în funcţie de poziţionările ideologice ale fiecăruia dintre ei, ca fiind prea blânde sau prea directe.

Deşi iniţial rezervate, mediile politice israeliene s-au exprimat ieri foarte răspicat prin vocea primului ministru Beniamin Netanyahu în sensul respectării înţelegerilor actuale cu Israelul, referirea vizând în mod special tratatul de pace, indiferent de natura puterii politice care va fi să-i urmeze regimului Mubarak. Mai direct, în nota obişnuită de altfel,  premierul turc Recep Tayyp Erdogan îl invită „frăţeşte” pe Husni Mubarak să asculte dorinţele poporului şi nu pierde ocazia de a transmite lumii întregi că „democraţia nu duce niciodată la radicalism”, termen tot mai vehiculat în mediile occidentale cu referire la direcţia politică a formaţiunii la guvernare în Turcia. Cel mai ezitant, în concertul declaraţiilor care descriu situaţia din Egipt, pare să fie discursul american, prudent la început, apoi, ca într-un film de acţiune, urcând tonalitatea către un nivel superior, dar nici acela definitiv. Poporul egiptean este invocat în discursul american ca având drepturi şi libertăţi care trebuie să-i fie garantate, principiu înălţător în sine, dar care pare mai puţin important în faţa mult mai gravei şi indispensabilei stabilităţi a Egiptului şi, pe cale de consecinţă, a regiunii Orientului Mijlociu.

Tinerii egipteni, aflaţi pe străzi de aproape o săptămână, înţeleg bine ezitările administraţiei americane şi le interpretează ca atare. Entuziasmaţi şi plini de speranţă după alegerea lui Barack Obama la Casa Albă, au înţeles că lucrurile nu se pot schimba peste noapte şi mai ales că binele ţi-l faci singur. Yes, we can too! este mesajul pe care manifestanţii egipteni îl transmit preşedintelui american, cu referire desigur la sloganul acestuia din campania electorală. În spaţiul unui Orient arabo-musulman caracterizat de o cultură a umilinţei, aşa cum îl califică Dominique Moїsi, în care  acest sentiment a fost indus de o istorie a supunerii în faţa diverselor tipuri de supremaţii, tinerii egipteni par să nu permită nimănui să le fure ceea ce sunt pe cale să cucerească. Desigur, ştim din istorie, recentă sau îndepărtată, că revoluţiile sunt valuri care pot aduce la suprafaţă alte forţe decât cele care au generat schimbarea.

Mai poate sprijini Occidentul o dictatură în Egipt?

Mai poate sprijini Occidentul o dictatură în Egipt?

de Laura Sitaru, marţi 1 februarie 2011
Foreign Policy

Spectrul ameninţător al revoluţiei islamice care s-ar putea întinde peste întreaga regiune a Orientului Mijlociu reprezintă o perspectivă de neacceptat în Occident.

Egiptul urmează Tunisiei, posibil şi alte câteva ţări din Orientul arab, printre care Yemen şi Iordania – deşi vorbim de state cu situaţii conflictuale sensibil diferite. În Tunisia şi Egipt evenimentele s-au desfăşurat după scenarii la fel de apropiate ca şi modelele de guvernare ale acestor două ţări arabe. Două republici de factură pronunţat laică, ducând o politică de marginalizare şi excludere a curentelor de orientare religioasă, conduse de sisteme autoritare, recunoscute ca atare dar tolerate internaţional, în fruntea cărora liderii au tronat îndelung.

La o analiză mai de substanţă, alte asemănări ies la iveală între cele două regimuri care au ajuns la scadenţă. Aparenţele democratice au fost cu grijă întreţinute, cu toată regia necesară concretizată prin alegeri pluripartite şi într-o ţară şi într-alta, prin diversitatea mijloacelor mass-media, păstrate totuşi sub o atentă supraveghere. Ambele state sunt parteneri strategici ai Occidentului în lupta împotriva terorismului mondial, cu precădere după 11 septembrie, beneficiind astfel de o atitudine binevoitoare din partea aliaţilor în ce priveşte constanta cerinţă a maselor pentru drepturi şi libertăţi civile.

Egiptul nu e Tunisia

Poate ar trebui să vorbim şi despre diferenţele între Egipt şi Tunisia, dintre care una se poate dovedi fundamentală pentru viitorul intifadei egiptene. Greutatea internaţională a fiecăruia dintre cele două state este semnificativ diferită. Nu trebuie să explicăm importanţa Egiptului în regiune şi ponderea acestei ţări în menţinerea echilibrului de forţe în Orientul Mijlociu, atât în relaţia cu Israelul, dar şi cu Iranul sau Arabia Saudită. Nu trebuie să insistăm pe importanţa pe care Statele Unite o dau parteneriatului cu Egiptul, pentru că situaţia a fost răspicat descrisă prin gesturile făcute de preşedintele american. Alegerea capitalei egiptene de către preşedintele Obama pentru rostirea mesajului său către lumea musulmană nu a lăsat loc de interpretări cât priveşte locul şi rolul Egiptului în relaţia Washingtonului cu Orientul Mijlociu.

Din păcate pentru evoluţiile actuale, liderul egiptean şi sistemul pe care-l reprezintă nu au acordat prea multă importanţă îndemnurilor partenerului american care atrăgea de pe-atunci atenţia asupra necesităţii reformării politice a sistemului egiptean. Acum aceste cereri se aud direct de pe străzile oraşelor egiptene, dimpreună însă cu afirmarea explicită a refuzului de a mai continua în formula ultimilor treizeci de ani.

Stabilitate vs. democraţie

În mijlocul dorinţelor clar exprimate ale poporului egiptean, unele lucruri rămân în ambiguitate. Discursul american, bunăoară, păcătuieşte prin confuzia mesajului transmis, precum şi restul poziţionărilor occidentale. Teama de instabilitate a acestei zone-cheie îi determină pe toţi, cum afirma liderul opoziţiei egiptene, Muhammad El-Baradei, să susţină o dictatură. Spectrul ameninţător al revoluţiei iraniene care s-ar putea întinde peste întreaga regiune a Orientului Mijlociu, în cazul unui efect în serie declanşat de revoluţia tunisiană, reprezintă o perspectivă de neacceptat. Egiptul lui Husni Mubarak a reprezentat mai mult decât orice o oază de stabilitate, o ţară sigură pentru strategia politică americană în regiune, un partener de încredere.

În Egipt se confruntă în aceste zile, dincolo de actorii direct implicaţi, două concepte: stabilitate versus democraţie, şi două categorii distincte de-acum ale societăţii egiptene, sistemul şi poporul care i se opune şi-l contestă. Iar dacă sistemul politic egiptean eşuează este şi pentru că între reprezentanţii săi şi popor s-a creat o falie de nesurmontat, care nu se poate depăşi nici cu susţinerea aparatului impresionant de forţe de securitate, nici cu preţiosul parteneriat extern în sprijinul stabilităţii mondiale.

Dr. Laura Sitaru este lector la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti, secţia arabă. Este totodată cercetătoare la Institutul Diplomatic Român.

Vizita ataşatului cultural al ambasadei Egiptului la Bucureşti la Centrul de Studii Arabe

In data de 13 ianuarie 2011, Domnul Hazem Zaki, ataşat cultural al ambasadei Egiptului în România, a făcut o vizită la Centrul de Studii Arabe, unde a avut o întâlnire cu profesorii şi studenţii secţiei de limba şi literatura arabă. Domnia Sa a oferit bibliotecii secţiei o serie de manuale de învăţare a limbii arabe, precum şi câteva filme dintre cele mai recente producţii ale cinematografiei egiptene. De asemenea, domnul Hazem Zaki a răspuns cu amabilitate tuturor întrebărilor care au venit din partea studenţilor, parte dintre ei foşti bursieri ai Universităţii din Cairo, în cadrul programului educaţional bilateral existent între România şi Egipt. În această vizită domnul Hazem Zaki a fost însoţit de vice-preşedintele comunităţii egiptene din România, domnul Abdallah Mobasher.

Vizita Dr. Rodica Daniela Firănescu la Secţia de Arabă

Dr. Rodica Daniela Firănescu, specialistă în dialectologie arabă, de la Dalhousie University, Halifax, Canada, a revenit la vechiul loc de muncă, Secţia de Arabă, într-o scurtă vizită, pe 15 decembrie 2010, unde a ţinut o prelegere cursanţilor de la masteratul Spaţiul islamic:societăţi, culturi, mentalităţi despre studiile în domeniul limbii şi literaturii arabe în universităţile din Canada.