Recenzie – Prezenţa discretă a unui roman filosofic: Hayy bin Yaqzan

de Alexander Baumgarten

Revista Apostrof

Publicarea în limba română, într-o frumoasă ediţie bilingvă arabo-română, în ediţia, traducerea şi cu comentariile lui George Grigore a romanului filosofic Hayy bin Yaqzan, sau din tainele înţelepciunii răsăritene al lui Ibn Tufayl – Ibn Tufayl (Abentofal), Hayy bin Yaqzan, sau din tainele înţelepciunii răsăritene, ediţie bilingvă, traducerea şi editarea textului arab, studiu introductiv, note şi bibliografie de George Grigore, Iaşi: Polirom, colecţia „Biblioteca medievală“, volumul 22, 2013 – are trei semnificaţii. Prima priveşte anvergura istorică a unei teme literare. A doua priveşte un episod al filosofiei transcendentale greu de acceptat în cutumele moderniştilor, dar real. A treia se referă la un mod special de a fi gazdă al culturii române. Mă bucur să desfăşor, în câteva rânduri, fiecare dintre aceste trei aspecte.

Romanul expune istoria unui prunc abandonat în coşul de nuiele (care a întemeiat mai multe civilizaţii), crescut de o gazelă pe o insulă pustie. Viaţa lui înseamnă descoperirea tuturor sensurilor universului, de la unealtă la experienţa plăcerii şi durerii, de la hrană la imaginaţie, de la cele prezente la cele absente, de la natura celor de jos până la natura celor de sus şi de la animarea cerului la natura divină şi confruntarea cu experienţa celuilalt, cu răul semenilor şi cu solitudinea experienţei mistice. Folosind ingrediente peripatetice (cititorul poate recunoaşte lectura atentă a Fizicii sau a tratatului Despre cer ale lui Aristotel), platoniciene (cu discrete reminiscenţe din Timaios) şi neoplatoniciene (amintind de Plotin, dar mai ales de Avicenna), romanul deturnează aceste elemente spre o construcţie a subiectivităţii, folosindu-le invers în raport cu obişnuinţa uzului lor tradiţional: ele nu servesc aici pentru a arăta o structură a lumii, ci pentru a arăta că subiectul singur este capabil să o construiască apelând doar propriile facultăţi. Pasionatul de literatură comparată poate recunoaşte aici ceea ce este de mult un loc comun al istoriei literare, şi anume modelul lui Daniel Defoe în construcţia lui Robinson Crusoe.

Continuarea recenziei AICI.